Eșapament cu iz de cartofi prăjiți
Undeva în centrul Bucureștiului, dar pe o străduță mai retrasă, am fost martorul unei scene care poate părea ciudată: șoferul unei utilitare, care însoțea o echipă de muncitori, înșirase pe trotuar o grămadă de sticle de ulei pentru gătit și le golea în rezervor. Am rămas interzis preț de câteva momente.
Pe urmă mi-am dat seama ce se întâmpla: uleiul, amestecat cu ceva benzină sau petrol lampant, poate înlocui foarte bine motorina. Trăisem personal așa ceva pe vremea lui Ceaușescu, când am plecat la drum lung cu un camion, dar cu jumătate din necesarul de carburant – deh, comunism, raționalizare, plata datoriei externe. Undeva prin Cluj un butoi de ulei de transformator plus câțiva litri de gaz s-au transformat în carburantul necesar încheierii cu succes a delegației. Este adevărat că au fost și neajunsuri: mașina nu a mers cu mai mult de 60 la oră, iar dâra de fum negru pe care am lăsat-o în urmă, traversând Carpații, probabil a devenit vizibilă de pe Lună, la concurență cu Marele Zid. Dar am ajuns acasă!
Iată că – arc peste timp -, în plin capitalism victorios, șoferii au rămas aceiași, cu un plus de rafinament, la propriu: au trecut de la ulei de transformator la ulei pentru gătit. Iar eșapamentul nu mai scoate fumul acela puturos, eventual lasă un iz de cartofi prăjiți!
N-aș fi scris istorioara asta dacă nu aș fi remarcat titlurile din presa americană, care binecuvântau reducerea prețului petrolului pe plan internațional (de la 115 dolari barilul de Brent în iunie la 85 de dolari și sub în prezent). Rezultatul a fost că prețul galonului de benzină a scăzut la pompă din zona „4 dolari și peste dacă statul este bogat“ la sănătosul „sub 3 dolari galonul“, de unde o economie de circa 500 de dolari la bugetul anual al americanului mediu – unii remarcau că benzina a devenit mai ieftină decât laptele.
Curios, am căutat date care să-mi arate ce s-a întâmplat în Europa. Cum cred că deja bănuiți, pompele din Europa par să fi auzit doar ecouri îndepărtate ale scăderii prețului țițeiului și afișează și în prezent, cu variații de câțiva eurocenți, în jur de zece, prețuri apropiate de cele de la mijlocul verii, când barilul era cât era. Să exemplific, cu prețul în euro de la 1 ale fiecărei luni, pentru benzina 95, în perioada iunie – noiembrie: Bulgaria: 1,29; 1,29; 1,29; 1,28; 1,20; Ungaria: 1,37; 1,33, 1,34; 1,34; 1,25; Italia: 1,82; 1,80; 1,78; 1,77; 1,71; România: 1,43; 1,39; 1,40; 1,39; 1,32. Mă opresc, consum spațiul, ați prins ideea: la americani scăderea e de doi dolari la galon, adică în jur de 50 de cenți la litru, la noi 8 – 10 – 12 cenți.
Sigur că pot exista explicații pentru această situație: taxele mari ale europenilor, subvențiile de la americani, alegerile sau politicile sau geopoliticile. Dar mă gândesc că undeva, la un nivel fundamental, trebuie să fie și altceva, să-i spunem, în lipsă de altceva mai bun, felul în care îți privești clientul.
Scriu acest text în ziua în care Petrom a anunțat o scădere a vânzărilor cu 11% la nouă luni și nu știu dacă nu cumva asta se corelează cu o creștere importantă a vânzărilor de ulei de gătit.
Diego Rivera este un pictor care, în opinia mea, nu are alt merit decât cel de a fi soțul soției sale, Frida Kahlo. A avut darul de a umple pereții multor clădiri din Statele Unite sau Mexic cu ideile sale; cea de față se cheamă „Omul, stăpânul universului“ și este o reproducere a unei fresce ce a fost pictată în Rockefeller Center, în 1933, și distrusă la ordinul lui Nelson Rockefeller, din cauza includerii lui Lenin. Rimează cu tonul oarecum stahanovist al textului, cred.
