Eficientizarea lui Manet

Manet. N-ar mai fi prea multe de spus, sincer: semnează “Dejunul pe iarbă” sau “Olympia”, ambele din categoria “de văzut musai” pentru toată lumea cât de cât cu mințile ordonate, dar și fâșii excepționale de viață – “Le Bar aux Folies-Bergère”, “Chez le Pere Lathuile” sau “En Bateau”. Alăturat este “Le vieux musicien”, cea mai mare pânză, din punct de vedere al dimensiunilor, pictată de Manet. Șase personaje, dintre care se disting muzicianul, Jean Lagarne, șeful unui grup de lăutari țigani, băiețelul care ne amintește de “Pierrot” al lui Watteau și insul cu pălărie, băutor de absint într-un tablou mai vechi al lui Manet; specialiștii vorbesc de influențele picturii spaniole și a lui Gustave Courbet, cel cu scandaloasa “L’Origine du monde”. Dar nu acesta este subiectul poveștii.

Ideea este așa: Manet a murit. Văduva sa cerea 5.000 de franci pe “Bătrânul muzicant”, dar cumpărătorii nu au apărut ani de-a rândul. A venit în schimb nevasta unui potentat local, consilier general de Sena, care i-a oferit 1.500 de franci doamnei Manet, pentru un fragment din tablou, cei doi băieți de lângă muzician. Văduva ezită, iar vizitatoarea crește suma la 2.000 de franci. Ia tăcerea văduvei drept o încuviințare, pune mâna pe un foarfec și se îndreaptă spre tablou. Ridică tăișul, dar văduva se trezește brusc și exclamă: “Nu, nu, am impresia că îmi asasinați bărbatul!…”.

Văduva Suzanne Manet nu a mai fost la fel de fermă în privința “Execuției împăratului Maximilian al Mexicului”, o temă istorică pe care Manet a pictat-o de mai multe ori – variante există la Paris, la Copenhaga, la Boston și, bucăți, la Londra. De ce bucăți?

Din cauza familiei, desigur, care a ținut tabloul într-o debara și, pentru a eficientiza, desigur, actul de creație al maestrului, au decis să-l marketeze, tot cu foarfeca. Partea cea mai mare din tablou ajunge la un negustor de artă, Ambroise Vollard, care constată lipsurile din tablou și defectele pricinuite de depozitarea în debara și îl duce la un restaurator. Acesta se crucește: abia terminase de refăcut un sergent pictat de Manet, care se potrivea de minune cu restul.

Dar sergentul aparținea pictorului Degas, care, aflând de barbarie, are o izbucnire nervoasă. Degas cumpără și restul tabloului și îi cere lui Vollard să meargă la văduvă pentru picioarele sergentului (cel care își încarcă arma, dacă aveți răbdare să cautați pe Google) și o parte din nefericitul împărat și grupul său.

Marketarea și eficientizarea n-ar fi fost depline dacă n-ar fi intervenit imbecilitatea, desigur, pentru că bucățile de pânză au fost folosite, cum altfel?, la aprins focul. Opera maestrului trebuie folosită la maxim.
Degas a lipit fragmentele pe care le avea pe o pânză mare, dar după moartea sa tabloul ajunge la Londra, unde este descompus din nou și fiecare fragment înrămat. Toate fragmentele sunt expuse la Tate Gallery.
Finis coronat opus.