Educație pentru noua lume

Pentru oricine este familiarizat cu conferințele TED, Sir Ken Robinson nu mai are nevoie de nicio prezentare, pentru că speech-ul său „Do schools kill creativity?“, înregistrat în 2006, este cel mai vizionat, cu 35,5 milioane de accesări. În ultimul deceniu, Robinson a devenit o voce influentă în educația mondială, insistând pentru modificarea sistemului de învățământ, astfel încât creativitatea, însușire de bază a omului, de oriunde ar fi acesta, din Nordul bogat sau Sudul sărac, să devină principalul pilon al pregătirii elevilor.

Aceasta într-o perioadă în care sistemul educațional este dominat de standardizare și de un soi de mecanicism care duce la apariția de roboței pentru complexul financiar și industrial. „Școli creative“ vorbește despre schimbarea necesară a acestui sistem, o schimbare bazată pe pe credința în valoarea individualului, pe dreptul la autodeterminare, pe potențialul oamenilor de a evolua și de a trăi o vață decentă și pe importanța responsabilității civice și a respectului pentru alții. Pentru că toate cele enumerate sună prea sec, iar stilul lui Robinson este unul mult mai vioi și mai degajat, cartea conține istorioare din care poți trage concluzii și care pot fi folosite drept exemple, dar conspectează și rapoarte guvernamentale sau studii academice legate de evoluția și problemele sistemului educațional.

Sigur, lumea roboțeilor nu este obișnuită cu astfel de abordări, așa că am văzut și critici: pe goodreads.com, de exemplu, domnului Sean cartea i se pare o adunătură de „anecdote și idei și nu de cercetări și rezolvări“, și o ține tot așa, cu toate că la urmă de tot recunoaște că și-a însușit ideea lui Robinson cum că sistemul educațional trebuie să creeze oameni care știu ce să facă atunci când nu știu ce să facă. Sigur că numărul celor care nu sunt foarte încântați de carte este mult mai redus decât al celor care o apreciază, ceea ce înseamnă că sub metalul roboțeilor se află, totuși, materie cenușie și sânge cald, omenesc.

Pentru Robinson predatul este o artă și spune undeva în carte că educația este un proces viu, comparabil cu agricultura: grădinarii știu că nu ei fac plantele să crească și nu ei prind rădăcinile, nu lipesc frunze și nu colorează petale; planta crește singură, iar un grădinar bun creează doar condițiile cele mai bune pentru aceasta. Pare ceva simplu, logic și elementar, dar vom putea lesne constata că în sistemul educațional numărul profesorilor care creează condiții propice pentru învățare este muuult mai redus decât al celor care lucrează „la bandă“, încercând să lipească rădăcini, frunze și petale. Programa convențională se bazează pe un număr de materii distincte, despre care se crede că sunt, în mod evident, importante, iar aceasta este una dintre probleme și un punct de plecare pentru schimbare: ce anume învățăm și cum folosim ceea ce învățăm?

Ken Robinson vorbește de crearea de competențe fundamentale, opt la număr: curiozitatea – abilitatea de a pune întrebări și de a explora felul în care funcționează lumea, creativitatea – abilitatea de a genera noi idei și de a le pune în aplicare, critica – abilitatea de a analiza informații și idei și de a formula argumente și raționamente logice, comunicarea – abilitatea de a exprima gânduri și sentimente, clar, într-o varietate de medii și forme, colaborarea – abilitatea de a lucra constructiv cu alții, compasiunea – abilitatea de a fi empatici cu alții și de a ne comporta în consecință, calmul – abilitatea de conectare cu viața interioară a simțirii și dezvoltarea unei stări de armonie personală și echilibru, dar și spirit civic  – abilitatea de implicare constructivă și societate și de participare la procesele care o susțin. O astfel de ordonare mi se pare esențială, deși greu de realizat, pentru că anii de domnie și ecuațiile și anatomia mi se par incompatibile cu cele enumerate mai sus, iar a încadra astfel de principii într-o curriculă se poate dovedi o acțiune extrem de anevoioasă. Dar măcar și încercăm, și să cerem și sistemului de învățământ asta.