Dureroasa opinie la moda
Care este cea mai mare amenintare la adresa inca fragilei noastre redresari economice? Dupa parerea mea, cea mai nociva este raspandirea unei idei distructive: aceea ca acum, la mai putin de un an de recuperare firava, e momentul pentru autoritati sa nu-i mai sustina pe someri si sa inceapa un tratament de soc.
Cand a lovit pentru prima data criza financiara, cele mai multe
dintre autoritatile lumii au raspuns in mod adecvat, reducand
dobanzile si permitand deficitelor sa creasca. Si facand ceea ce
trebuie, aplicand lectiile invatate in criza anilor ’30, ele au
reusit sa limiteze daunele: a fost urat, dar n-a mai fost o a doua
Mare Criza.
Acum, totusi, pretentiile ca guvernele sa treaca de la sprijinirea
economiilor la pedepsirea lor au inceput sa se inmulteasca in
editoriale, in discursuri si in rapoartele organizatiilor
internationale. Intr-adevar, ideea ca economiile in suferinta au
nevoie acum de si mai multa suferinta pare sa fie noua opinie la
moda, noul canon de intelepciune, definit de John Kenneth Galbraith
ca “ideile care sunt pretuite mereu pentru acceptabilitatea
lor”.
Masura in care impunerea unor decizii economice dureroase a devenit
un lucru acceptat mi-a fost relevata de cel mai recent raport al
Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economica despre
perspectivele economice mondiale. OECD, cu sediul la Paris, este o
organizatie profund precauta: ceea ce ea spune la un anumit moment
defineste opinia larg acceptata existenta in acel moment. Si ceea
ce afirma OECD acum este ca autoritatile ar trebui sa se opreasca
din promovarea redresarii economice, sa inceapa sa creasca
dobanzile si sa taie cheltuielile.
Ce este cu adevarat remarcabil la aceasta recomandare este ca ea
pare rupta nu doar de nevoile reale ale economiei, dar si de
propriile proiectii economice ale organizatiei. Deci, OECD sustine
ca ratele dobanzilor din Statele Unite si din alte tari ar trebui
sa inceapa sa creasca in urmatoarele 18 luni ca sa previna
cresterea inflatiei. Totusi, inflatia este mica si in scadere, iar
propriile estimari ale OECD nu arata nici urma de pericol
inflationist. Atunci, de ce sa crestem dobanzile?
Raspunsul, pe cat imi pot eu da seama, este ca organizatia crede ca
trebuie sa ne temem de posibilitatea ca pietele sa inceapa sa se
astepte la inflatie, chiar daca in acest moment ele nici nu se
asteapta si nici n-au motive sa o faca. Trebuie sa ne protejam de
“posibilitatea ca asteptarile inflationiste pe termen lung sa fie
decuplate de situatia economiilor din OECD, contrazicand premisa de
la care s-a pornit in proiectia de baza”.
O argumentatie similara este folosita pentru a justifica
austeritatea fiscala. Atat economia de manual, cat si experienta
spun ca taierea cheltuielilor cand inca suferi de somaj ridicat
este o idee cu adevarat proasta – nu doar ca adanceste criza, dar
face prea putin pentru ajutorarea bugetului, pentru ca mare parte
din ceea ce guvernele economisesc prin taierea cheltuielilor vor
pierde prin veniturile la buget mai scazute cauzate de economia
slabita. Iar OECD estimeaza ca valorile mari ale somajului vor
persista inca cativa ani. Cu toate acestea, organizatia cere
guvernelor sa anuleze orice planuri viitoare de stimulare economica
si sa inceapa “consolidarea fiscala” de anul viitor.
De ce sa faca asta? Din nou, ca sa le dea pietelor ceva ce nici
macar nu vor si n-ar trebui sa vrea. In momentul de fata,
investitorii nu par deloc ingrijorati de solvabilitatea guvernului
SUA; dobanzile la obligatiunile federale sunt aproape de minimele
istorice. Si chiar daca pietele ar deveni ingrijorate de
perspectivele fiscale ale SUA, taierea cheltuielilor aplicata unei
economii in depresiune ar face prea putin ca sa imbunatateasca
aceste perspective. Dar trebuie sa taiem, sustine OECD, pentru ca
eforturile neadecvate de consolidare fiscala “ar risca reactii
adverse in pietele financiare”.
Cea mai buna concluzie pe care am vazut-o la povestea asta vine de
la Martin Wolf de la Financial Times, care descrie noua opinie
general acceptata ca fiind “a da pietelor ceea ce credem noi ca ei
ar putea dori in viitor, desi in prezent ele arata prea putin ca ar
vrea asa ceva; aceasta trebuie sa fie credinta de baza a
politicii”.
Exprimata asa, suna nebuneste. Si asa si este. Cu toate astea, e o
opinie care se raspandeste. Si deja are consecinte urate. La
sfarsitul lui mai, conservatorii din Camera Reprezentantilor,
invocand noile temeri privind deficitul, au restrans
aplicabilitatea unui proiect de lege privind ajutorul oferit celor
aflati de multa vreme in somaj, iar Senatul a inchis usile fara sa
sprijine macar acele masuri neadecvate care mai ramasesera. Ca
urmare, multe familii americane sunt pe cale sa piarda ajutorul de
somaj, asigurarea medicala sau pe amandoua, iar aceste familii vor
fi obligate sa scada cheltuielile, ceea ce va pune in pericol
locurile de munca ale altora.
Si acesta e doar inceputul: din ce in ce mai mult, opinia la moda
spune ca actiunea responsabila este sa il faci pe somer sa sufere.
Si in vreme ce beneficiile de pe urma inducerii de durere sunt o
iluzie, durerea insasi va fi mult prea adevarata.