Comerț

Dragoș Petrescu, fondator, City Grill: Nu visam să ajung proprietar de lanț de restaurante, să fiu denumit CEO, să am 1.500 de angajați, nici vorbă să visez la așa ceva. Visam la etapa următoare, aveam o tarabă, îmi doream să am două tarabe și tot așa. Și apoi lucrurile au venit de la sine

27 iunie 2022 · 24 min de citit

Dragoș Mihai Petrescu este un antreprenor român, fondator al lanțului City Grill Restaurants, coordonator al Coaliției pentru Dezvoltarea României, vicepreședinte al Romanian Business Leaders și secretar general al Organizației Patronale a Hotelurilor și Restaurantelor. Dragoș Petrescu a preluat și redeschis restaurantele emblematice Caru’ cu Bere și Hanu’ lui Manuc și a achiziționat și reinventat restaurantul Pescăruș din Parcul Herăstrau. În prezent, afacerea lui DragoȘ Petrescu este catalogatĂ ca unul dintre cei mai mari operatori din industrie, însumând 15 unități tip restaurant și șase puncte de livrare. În restaurantele Grupului City Grill servesc zilnic masa peste 11.000 clienți.

Interviu: Cristian Hostiuc; Text: Ioana Matei

Tu ai terminat liceul de informatică Tudor Vianu din București. Ai făcut Institutul Politehnic. Dacă ar fi să o iei acum de la capăt, uitându-ne cum au evoluat lucrurile cu IT-ul, cu bitcoinul, cu criptomonedele, ai mai intra din nou în acest domeniu al restaurantelor ?

Eu iubesc acum domeniul restaurantelor și ospitalitatea, iubesc să interacționez cu oamenii, dar a fost o meserie de antreprenor pe care am învățat-o. La început nici nu visam să ajung în această industrie, iar apropos de întrebarea ta cu liceul, astăzi nu cred că aș mai face liceul de informatică. E mult prea greu și am constatat că nu neapărat să faci cel mai bun liceu sau cea mai bună facultate este drumul spre o viață fericită, plină de împliniri, e destul de dificil să stai într-un mediu atât de competitiv cum a fost liceul de informatică.

În anii ‘90, ce visai tu să ajungi sau ce visau părinții tăi?

Părinții mei nu cred că visau cum aș deveni eu antreprenor, însă cu certitudine visam să fiu pe picioarele mele. Nu aveam niciun ban, venisem din armată, armata aceea cu termen redus ca student la Politehnică. Și am plecat în comunism în ‘89 și m-am întors în martie ‘90, în capitalism. Evident, era un capitalism pe care nu-l înțelegeam, dar în orice caz, simțeam că pot să fac ceva pentru mine și, în loc să mă duc în vacanță, m-am apucat de treabă, pentru că aveam șase luni de vacanță în loc de trei până la începerea primului an de Politehnică. Și mi-am spus că îmi doresc să fiu pe picioarele mele. Am avut o viață destul de dificilă. Stăteam la bunici, nu la părinți, părinții fiind despărțiți și aveam acea nevoie de a nu mai depinde de nimeni. Cred că acesta a fost punctul de la care am plecat în viața de antreprenor. Apoi, primul meu job a fost să vând ziare.

Și le cumpărai tu și le vindeai mai departe ?

Da, le cumpăram eu și aveam un comision de 10 %.

Și cât timp a durat această operațiune? Care a fost primul tău câștig din această operațiune de vânzare ?

După o săptămână de vândut de ziare cu primii bani câștigați, m-am dus în târg la Vitan ca să fac cumpărături, să-mi iau și eu blugi Pyramid, care erau la vremea aceea, anii ’90, foarte la modă. După ce am văzut că am cheltuit toți banii în târg, am zis hai să strâng din acești bani și, după vreo patru luni, am deschis prima tarabă într-o piață, respectiv în Piața Dorobanți. Nu-ți trebuiau prea mulți bani să deschizi o tarabă în piață la vremea respectivă, însă pentru mine a fost următorul nivel. De fapt, toată cariera mea s-au construit cărămidă peste cărămidă. Pornind de la zero e foarte greu să te gândești la strategii, ce fel de bani să investești, de unde împrumuți, nici nu-mi trecea prin cap atunci că voi putea depăși vreodată nivelul unui mic antreprenor, dar îmi doream să fiu acel mic antreprenor care să poată să câștige banii lui.

Când aveai taraba respectivă din Piața Dorobanți și vindeai ziare, care era visul tău atunci?

Nu mai vindeam ziare. Aveam 200 de produse, de la brânză și până la cacao pe acea tarabă, țigări, tot felul de lucruri pe care le găseam în angrourile de la acea vreme, iar visul meu era să cresc. Îmi plăcea foarte tare să stau de vorbă cu oamenii, să le vând, să mă duc să negociez prețurile cele mai bune. Îmi plăcea să știu când vine marfa bună și la un preț convenabil, să știu cum să așez produsele. Poate cea mai bună școală de marketing din viața mea a fost acel metru pătrat pe care trebuia să ajung să așez ca o ikebana toate cele 200 de produse. Deci a fost o școală – și de marketing, și de balanță comercială, că trebuia să am niște bani cu care să mă duc să-mi cumpăr a doua zi marfa, trebuia să fac un adaos comercial, adică piața a fost o școală foarte bună la 19 ani.

Când ți-ai dat seama că acest business nu mai stă în picioare ?

Nu mi-am dat seama niciodată că businessul ăsta, la nivelul ăsta, nu mai stă în picioare, pentru că am replicat a 2-a tarabă, a 3-a tarabă… Când am ajuns la 6 tarabe a venit pentru prima oară o ofertă pentru mine să pot să-mi iau un chioșc, să-mi închiriez un chioșc, de la Administrația Străzilor care se ocupa de asta atunci în București. Mi s-a oferit șansa să închiriez un chioșc de patru metri pătrați, deci eram deja la un nivel maxim, dar deja trecuseră doi ani de muncă la tarabă, desfășurați împreună cu facultatea. În sesiune închideam, de exemplu. Dar totuși, când am avut această șansă, asta a fost prima bornă de curaj, ca toți banii pe care eu îi strânsesem în cei 2 ani și jumătate de muncă, adică vreo 3.000 USD la vremea respectivă, să îi investesc în acest magazin de 4 metri pătrați. Magazinul n-a mers la început, pentru că nu aveam suficienți bani ca să am o marfă suficient de diversă în cei 4 metri pătrați, în așa fel încât să crească, să am vânzări serioase de la început. Dar am învățat ce înseamnă vad comercial, am învățat ce înseamnă să întâmpini clienții cu drag, cu zâmbetul pe buze și să crești zona respectivă. A fost o întreagă muncă și la nivelul chioșcului. După ce am pus pe picioare chioșcul, am mers la următoarea cărămidă, al 2-lea chioșc, al 3-lea chioșc. Am avut în final 11 chioșcuri.

Ce s-a ales de ele?

Când am ajuns aproape de 8 chioșcuri, m-am uitat mai departe. Ce pot să fac mai departe? Și atunci, am mers cumva pe direcția de a învăța. De ce? Pentru că am realizat că eu singur, cu ce pot eu învăța ca mic antreprenor voi rămâne toată viața la acel nivel. Încă 10, 15 ani, când mă întorceam în Piața Dorobanți și apoi în Piața Amzei, unde am avut tarabele, vedeam acei antreprenori multipli, cu două-trei tarabe în continuare în acele locuri și am realizat – și șansa mea a fost că mi-am dat seama de această nevoie de a învăța și am fost să zic o persoană curioasă, permanent – că am nevoie să învăț cum să trec la următorul nivel și m-am dus la experți. Cumva, școala pe care am avut-o apoi a fost la Shell România, în calitate de francizat. A fost o poveste întreagă și cu benzinăria respectivă, că m-am dus întâi la Mcdonald’s, iar Mcdonald’s a râs de mine: „Ce, vine un chioșcar să deschidă restaurant Mcdonald’s în România? Nici nu stăm de vorbă cu tine”. Și am stat în interviuri la Mcdonald’s vreo doi ani, lună de lună, la telefon, în care le spuneam „Te rog, hai să îți mai arăt ce am mai făcut la chioșc”, până a apărut Shell. Când a apărut Shell, după vreo șase luni m-am dus la ei și Shell m-a acceptat imediat. Am deschis astfel prima benzinărie Shell, cea de la Fundeni, la marginea orașului. Dar pentru mine a fost un salt uriaș și o școală excepțională. De atunci am rămas cu convingerea că o școală, cum este cea tradițională, liceu sau facultate, te poate ajuta, dar cel mai important, cea mai rapidă cale spre antreprenoriat și eficiență este o școală dintr-o companie mare, care are o structură excepțională de marketing, de procese, de cum să înveți operațiunile. Prima școală adevărată a fost pentru mine școala lui Shell România și acolo în magazin, în serviciile de la pompă, în gestionarea combustibilului, dar și în gestionarea produselor, aveam deja un magazin de 200 de metri pătrați – a fost o școală de nivel superior.

Cât câștigai acolo? Sau cât îți rămânea ție?

Îmi aduc aminte, în calitate de francizat Shell, câștigam vreo 40.000 de dolari pe an, 40.000 de dolari pe an în anii ‘97, pe 24 decembrie 1997, erau foarte mulți bani. Dar nu m-am culcat pe o ureche, chiar dacă am obținut doi ani mai târziu și a doua benzinărie Shell, iar cu cele două benzinării, eram întotdeauna în top 10 în lanțul de benzinării Shell la vremea respectivă în România. Nu m-am lăsat, pentru că m-au aprobat, m-au acceptat până la urmă McDonald’s în sistemul de franciză.

De ce ți-a mai trebuit McDonald’s? Era un pariu al tău personal?

A fost pariul cu mine că mi-am pus ca obiectiv să reușesc să fiu admis la McDonald’s și îmi doream foarte tare să reușesc. Și acesta a fost un pariu emoțional cu Dragoș Petrescu, la vremea respectivă, dar și înțelegerea că businessul de restaurante al lui McDonald’s poate fi mai stabil și mai important decât businessul de benzinărie al lui Shell pentru un partener. Pentru că stăm aici de vorbă cu un antreprenor care nu e chiar un full antreprenor și e un antreprenor sub o umbrelă, sub un brand, funcționez cu regulile respective, ceea ce implică mai multă siguranță, o școală bună, dar nu foarte multe grade de libertate.

Care a fost primul tău job?

Primul meu job a fost să mă scol la ora 02:00, ca la ora 02:30- 03:00 să fiu pe linia de asamblare a ziarelor ca să pot să le iau de acolo și să ajung la 6 dimineața ca să le vând. Am ales piața Universității ca să le pot vinde. Pur și simplu luam 2000 de ziare. Cu 2000 de ziare am început, a fost primul meu job.

Care a fost primul tău magazin sau restaurant McDonald’s pe care le-ai luat?

Nu am reușit în final să semnez contractul de franciză în România, pentru că România a decis ca, după un an de pregătire și după trei ani de activitate ca store manager într-un restaurant – și am fost store manager în două restaurante, – să amâne francizarea locațiilor, au rămas deținute de companie până în, probabil, 2010, așadar încă 10 ani. Și n-am putut să aștept 10 ani să se decidă McDonald’s.

Când ai făcut prima dată primul milion de euro datorie?

Nu mi-a plăcut niciodată să am datorii și cred că milioane de euro datorie am avut târziu în viața mea de antreprenor, probabil după 15-16 ani de când am început, și am înțeles că totuși este nevoie și de bancă pentru a te finanța, iar noi am avut o strategie de achiziție a locațiilor pe zona de real estate pe care noi le operam ca și restaurant. Adică să beneficiem nu neapărat din chirie, ci din faptul că ne securizam un loc în care noi să beneficiem din calitatea de operator și atunci am accesat investiții pe baza creditelor bancare și am reușit sau am reușit «să avem și datorii», dar și atunci și astăzi avem datorii foarte mici, pentru că businessul ăsta de restaurante are multe dezavantaje, dar o calitate esențială: încasez banii astăzi și ai un cash flow pozitiv întotdeauna.

Tu, de fapt, ai făcut o trecere de la o franciză Shell către un job de salariat la McDonald’s.

Nu am fost salariat. Am fost timp de un an de zile în pregătire, care a presupus 10 ore de muncă în fiecare zi, 8 ore de activități operaționale, inclusiv spălat pe jos, răspuns la fiecare client cu „Bine ați venit la Mcdonald’s“ și două ore de pregătire, cu jumătate de oră pauză, deci cam 10 ore și jumătate stăteam la Mcdonald’s în școală, care este de departe cea mai bună școală de ospitalitate din lume, fiind și cea mai mare companie. Am fost în școala lor în România, la firul ierbii și în Statele Unite, pentru o lună de zile, ca finalizare a programului prin care să devin licențiat McDonald’s. Adică să am abilitatea de a putea avea o licență de francizat al companiei McDonald’s, însă această franciză nu s-a materializat, pentru că România, așa cum ți-am spus, a amânat această decizie de a franciza. Am pornit pe drumul meu și mi-am deschis propriul restaurant, iar astfel am reușit practic să intru cumva în industria restaurantelor.

Ce i-ai spune tu acum unui Dragoș care are 20 de ani și se întreabă ce să facă în continuare? Încotro să se ducă ?

I-aș spune așa, și oricărui tânăr îi spun: în spatele fiecărui tânăr care își dorește să devină antreprenor, stă bastonul de mareșal, adică are șansa să devină un antreprenor de succes, dar ca să poți să devii un antreprenor de succes, trebuie să îndeplinești cel puțin două criterii: 1. Să fii determinat, să îți dorești cu adevărat să fii pe picioarele tale și să poți să faci un pas în față, să nu amâni întotdeauna sau să găsești motivații pentru care să nu îți pui osul la treabă și 2. Să fii curios. Pentru mine, curiozitatea este sinonimul inteligenței, adică dacă reușești să fii deschis către ideile celorlalți, dacă reușești să îți dorești, de exemplu, „Vreau să fiu antreprenor în lumea artelor”, dacă vreau să vând tablouri sau orice în lumea artelor, du-te identifică pe piață cine face treaba asta cel mai bine. Și du-te și fii acolo în internship, în job plătit sau plătit slab, dar învață cum fac alții ceea ce tu îți dorești și apoi lansează-te tu cu propria ta idee și pe picioarele tale. În felul acesta, fiind și determinat, și curios, respectiv pregătit, ai șanse mai mari să fii în acei mai puțin de 6 % antreprenori de succes față de câți pleacă la drumul ăsta.

În anii ‘90 te-ai gândit că ar fi fost mai bine să fi plecat în străinătate?

Mi-am pus întrebarea asta de multe ori. Tatăl meu a decis să plece în Statele Unite în 1990, imediat după Revoluție, când au venit minerii. A fost dezamăgit de profesia de arhitect și a hotărât să plece în Statele Unite. Ani la rând m-a chemat la el «Vino să îți deschizi aici magazin, chioșc, restaurant, tot ce vrei tu să faci». După prima mea vizită în Statele Unite, am decis că nu este locul meu în Statele Unite, o piață atât de competitivă, cu alți cel puțin 500.000 de oameni mult mai pregătiți ca mine și mult mai gata să se sacrifice să muncească de dimineața până seara și am decis antreprenorial: prefer să fiu peștele mare în lacul mic decât peștele mic în lacul mare și, respectiv, să-mi încerc șansele în România, unde cred că existau la vremea respectivă mult mai multe oportunități decât în Statele Unite să poți să reușești, fiind o piață la început de drum, liberă competitivitate, cu mult mai redusă.

Uitându-te înapoi, ce oportunități ai ratat în anii ’90?

Multe oportunități. Acum, uitându-mă retrospectiv, sunt tot felul de lucruri pe care aș fi putut să le fac. Apartamente cumpărate cu 3.000 de euro și vândute cu 30.000, 6 ani mai târziu, tot felul de oportunități mult mai facile, însă, la vremea respectivă nu aveam de unde să știu cum mergeau lucrurile. Singurul lucru pe care îl știam la vremea respectivă era că îmi doream să muncesc, să pun osul la treabă și îmi doream să reușesc. Nu visam să ajung proprietar de lanț de restaurante, să fiu denumit CEO, să am 1500 de angajați, nici vorbă, nu visam la așa ceva. Visam la etapa următoare, aveam o tarabă, îmi doream să am două tarabe și tot așa. Și apoi lucrurile au venit de la sine. Nu urmăream milionul de euro, urmăream procesul, să fiu sigur că este un proces corect care să mă ducă spre o creștere sustenabilă, adică orice model îl replicam să poată să genereze profit și să poată fi replicabil și să mă ajute să cresc.

Ce ai învățat la Mcdonald’s și ai putea să spui altcuiva? În toată lumea, și în România, sunt afișe: „angajăm la Mcdonald’s”; toată lumea spune «dom’ne, de ce să mă duc să îmi ard mâinile cu ulei sau să întorc hamburgerul respectiv sau să fiu trimis să curăț toaletele»?

Am învățat regula de aur și asta e prima regulă pe care o înveți la Mcdonald’s. Îi tratezi pe ceilalți așa cum ai dori tu să fii tratat. Aceasta are o implicație foarte adâncă, atât în modul în care îți construiești echipa, cât și în modul în care îți tratezi clientul și dacă reușești să-ți tratezi echipa așa cum tu ai vrea să fii tratat, poți să construiești o echipă cum avem noi astăzi de 1.500 de oameni, numai în top management sunt 150 de oameni în grupul de restaurante City Grill. Așa că asta a fost poate cel mai mare avantaj competitiv, pentru că suntem o companie de operațiuni, mai puțin o companie de mâncare. Practic sunt acolo procese ca într-o armată în care toți oamenii ăștia asamblează diverse procese și diverse elemente, astfel încât clientul să fie servit la timp, și la prețul corect, și cu gustul necesar, or modul ăsta în care tratezi clientul și tratezi colegul și cum îți construiești echipa se bazează pe regula de aur, pe care am învățat-o Mcdonald’s.

A fost vreodată un moment în care aveai perspectiva falimentului în față, te gândeai că ai putea să ajungi într-o situație de acest gen și să pierzi totul ?

Deviza mea – și scrie asta pe penarul meu din clasa întâi – este că nimic nu este imposibil, iar asta funcționează în ambele sensuri. Nu este imposibil să ajungi faimos și nu este imposibil să ajungi un antreprenor de succes. Este foarte greu, necesită multă muncă. Ei bine, la fel de ușor poți să ajungi de sus jos, iar lecția asta am învățat-o în 2020, după ianuarie și februarie, într-o companie super așezată, cu rezerve, cu o echipă excepțională, cu cele mai bune poziționări în piață, cu cele mai bune feedbackuri din partea clientului. O afacere pe viață ai fi zis și care într-o lună a dispărut. Nimeni nu-ți mai dădea niciun leu pe afacerea ta. Nimeni nu mai aprecia că ești în industria restaurantului, ba te deplângea. Și o bună parte dintre angajați și-au pus întrebarea, oare ne-am găsit un sector potrivit în care să lucrăm sau mai bine ar fi să plecăm și să ne alegem altceva care poate fi mult mai sustenabil și serios în viitor?

Ca să fii un antreprenor de succes, pentru că ești un antreprenor pur-sânge – ce defecte trebuie să ai?

Greu de spus ce defecte, însă nu cred că există antreprenor fără defecte. Și poate ce îmi reproșez eu ca și un potențial defect este că am rănit oameni, fie pe cei apropiați, din familia mea, fie pe cei din echipele mele, pentru că mi-am dorit foarte tare să îndeplinesc un obiectiv antreprenorial. Antreprenorul pur-sânge are multe lucruri de făcut și câteodată aceste lucruri îi pot răni pe cei din jur și ăsta e un defect, adică au niște scuturi care îi face mai puțin sensibili. Poate cel mai dificil moment din ultimii ani a fost atunci când a trebuit să operez schimbările în personal în echipa mea, în echipa noastră, practic și a trebuit să lăsăm aproximativ 300 de oameni să plece din companie și să se ducă spre alte sectoare de activitate. A fost foarte greu, adică a fost pentru prima oară în viața mea de antreprenor din ’90 și până în 2020, deci 20 de ani de antreprenoriat în care a trebuit să ne despărțim de oameni, iar lucrul acesta nu poți să-l faci dacă nu ai o anumită insensibilitate și eu consider că acesta este un defect.

Dacă ar veni Mcdonald’s acum și ți-ar spune „Dragoș, fii partenerul nostru în România. Noi vrem să vindem afacerea de aici, să ți-o dăm ție, toată afacerea, să să fii francizatul nostru integral, ai face acest lucru ?

As spune da, fără ezitare.

De ce? Totuși, ai afacerea ta, este a ta.

Pentru că businessul McDonald’s este un business incredibil. Școala McDonald’s din Chicago, din Oak Brook, este un parc întreg, cum e parcul Herăstrău, unde este Universitatea Mcdonald’s. Acolo vin top manageri din toată lumea pentru a învăța, au tehnici noi, strategii și așa mai departe, dar vin și francizații. Și îmi aduc aminte de francizatul din Stockholm, din Suedia, care avea 8 restaurante. Fiecare dintre acestea, cu 2-3-5 milioane de euro, cifră de afaceri, fiecare dintre ele cu 400-600-800-1 milion de euro profit an de an. Totul pus la punct. Procese aproape fără greș, deci este ca o mașinărie de creare de plus valoare, în care ai foarte puține lucruri de făcut. Avea un ceas cu diamante cu «M»-ul pe el un Rolex sau nu mai știu ce și eu atunci eram impresionat. Deci dacă vreodată, în viața mea, aș putea să ajung ca acest om, aș dori să fiu. Avem o piață extraordinară, piața din România. Sunt probabil 70 de restaurante, nu 7. Trebuie doar să ai decență, forță de muncă și să menții aceste procese excepționale în funcțiune și succesul te poate duce spre 100-150 de restaurante în câțiva ani. Deci e foarte simplu.

Deci ai câștiga mai mulți bani la Mcdonald’s decât la City Grill ?

Cu siguranță da.

Ce afacere ai ratat – și nu vorbesc despre apartamente, ci poate să fi cumpărat un alt lanț în România sau un alt spațiu, o altă locație?

În viața unui antreprenor, și asta am învățat mult mai târziu, ca și în viața oricărui om, sunt anumite limite pe care nu le vezi, dar ele există și aceste limite sunt date de frică. Practic, frica de a nu pierde ce ai – și în momentul în care ai o strategie de creștere de la 22 de restaurante, cât avem noi astăzi, la 50 de restaurante, 100 de restaurante, tu trebuie să fii pregătit să pierzi ceea ce ai ca să riști să crești la cele 100 de restaurante și să devii național sau chiar regional, lucru care este foarte posibil. Ei bine, antreprenorul Dragoș Petrescu se pare că și-a atins aceste limite. Noi dorim să rămânem stabili în piața din București și să creștem foarte sustenabil în zonă. De exemplu, acum deschidem un restaurant la Brașov. Este o încercare pe care o avem după mulți ani de la primele noastre încercări de a fi în Timișoara și Constanța, soldate cu eșecuri: am închis și restaurantele din Timișoara, și pe cele din Constanța. Și-acum, totuși, mai încercăm și Brașovul, dar îmi forțează limita puțin.

Poate City Grill este un brand numai de București.

Poate că da, în România, de fapt, avem trei Românii. Bucureștiul e prima Românie, următoarele zece orașe mari – a doua Românie, cu un alt comportament al clientului și restul țării, a treia României, cu un comportament total diferit al clientului și putere de cumpărare, de a înțelege ce produs cumpără și dorință de a-l accesa. Ori, în mod evident, fiind în București, este crema cea mai ușor de accesat de fapt.

Ai fost vreodată în situația de a fi în starea de burnout? În care vedeai că totul se prăbușește în jurul tău, că nu vezi nimic bun în față ?

Niciodată, pentru că am cumva această energie, nu știu de unde vine… în care nu nu mă las. Sunt persoana dată afară pe ușă și intrată pe geam. Chiar nu mă las. Cred că e important să ai energie atunci când te apuci de antreprenoriat, pentru că ai tot felul de provocări – și din partea partenerilor, și din partea angajaților, echipei, dar și din partea clienților, ori pentru asta eu am avut șansa de a fi întotdeauna gata să interacționez și să-mi asum și cel mai bun scenariu, dar și cel mai slab scenariu, cu temele pregătite. Astfel, mă întâlnesc cu oricine.

Care a fost cel mai bun sfat de business pe care l-ai primit ? L-ai luat conștient sau inconștient?

Am foarte multe sfaturi de business și obișnuiesc să fiu foarte atent. Eu sunt persoana aia care se duce la petrecere și iese pe balcon, nu fumez, dar stau cu cei care fumează și întreb: ce fac, cum au fost ei într-o anumită situație sau alta, îi las pe ei să îmi povestească. Și eu întreb. Ai lucruri extraordinare de învățat întotdeauna. Și poate ce îmi vine acum în cap este apropos de oportunitatea de a deschide o nouă locație sau de a dezvolta într-o nouă piață care nu iese sau vezi că nu-ți place. Ceva nu se potrivește și urmează să pierzi acea oportunitate. Și mi-a spus un american în vârstă, acum 20 de ani: „Când o afacere nu iese, las-o să se ducă, va veni alta curând mult mai bună”.

Ce au americanii și nu ai tu ?

Istorie și educație în business.

În anii ‘90 vindeai ziare, nu ți-ai fi dorit să fii jurnalist, ziarist?

Cred că să fii jurnalist sau arhitect, cum sunt părinții mei, trebuie să ai acea chemare, să îți dorești să stai în fața planșetei. Trebuie să îți dorești să scrii, trebuie să-ți dorești să vorbești frumos, să îți dorești să ajungi în fața oamenilor, să te citească. Eu nu am acest talent, mie îmi place să ies pe stradă, îmi place să strâng oamenii în brațe, îmi place să dau „cuba” cu angajații mei. Îmi place să aud zgomotul, forfota din bucătărie. Asta e viața mea, aici sunt eu bun; nu înseamnă că dacă ești bun în ceva, poți să faci orice altceva în altă direcție.

Dacă ar fi să scrii istoria ta de business, cariera ta și mai ales povestea lui City Grill ce titlu i-ai da cărții ?

I-aș da titlul… fără să mă gândesc… cel al cărții lui Schutz, al lui Starbucks «Îndrăznește să visezi ».