Dragoș Pătroi: Țărișoara, valuta și străinătatea

După Revoluția din 1989, una nu tocmai de catifea, aveam să constat că vechile clișee legate de “străinătate” nu numai că nu dispăruseră din peisajul public, dar unele dintre ele – gen “nu a mâncat salam cu soia” sau “vrea să vândă țara străinilor” – erau mai actuale ca oricând. Probabil, din punct de vedere politic și electoral, dădeau foarte bine la popor, asta deși, teoretic, ar fi trebuit să ne debarasăm de mentalitățile societății socialiste multilateral dezvoltate…

Cu timpul, fenomenul de internaționalizare a piețelor de producție și de desfacere a devenit tot mai vizibil, globalizarea economică fiind noul cuvânt de ordine în lumea afacerilor; astfel, ușor-ușor, teoria lui David Korten a capătat din ce în ce mai multă consistență… Se pare că nici noi nu am avut prea multe opțiuni și – mai de voie, mai de nevoie, mai direct sau mai discret – am intrat și în NATO și în UE (nota bene!), iar economia românească a trebuit să se integreze în această “horă competițională”; cât de pregătiți am fost să o facem, e deja o altă discuție!

Pe cale de consecință, sintagma privind “pericolul perfid al străinătății” și-a pierdut din consistență și din virulență și a trebuit să fie repoziționată în noul context. Cum a fost “reinterpretată”? Simplu, la nivel fiscal, apărând astfel unele voci în mediul public care înfierează, cu aceeași mânie proletară de pe vremuri, transferul bazelor impozabile din România către alte jurisdicții fiscale mai puțin restrictive. Dincolo de retorica evident populistă, am încercat să văd care sunt abaterile de la normele legale în cazul transferului transfrontalier al profiturilor și/sau veniturilor.

La nivelul profiturilor, atâta timp cât există un Ghid O.E.C.D. în domeniul prețurilor de transfer – prin care se menționează foarte clar modul de stabilire a valorii de piață după “principiul lungimii de braț” -, iar prevederile acestuia au fost asimilate la nivel de practică în spațiul comunitar și transpuse inclusiv la nivelul legislației fiscale interne (fie în Codul fiscal sau de procedură fiscală, fie în Ordinul nr. 222/2008), chiar nu văd care e problema. Cu un singur amendament: prețul tranzacțiilor dintre persoane afiliate să fie cel de piață, raportat la conținutul și modul de întocmire și structurare ale dosarului prețurilor de transfer. Desigur, dacă ne raportăm și la niște spețe (mai “neconvenționale”) din jurisprudența comunitară, lucrurile devin și mai “incitante” – asta fără a mai pune la socoteală faptul că Liniile Directoare O.E.C.D. în domeniul prețurilor de transfer au fost revizuite în iulie 2010, fiind introduse noi prevederi legate de regimul fiscal pe care îl implică restructurarea unei afaceri.

Pe de altă parte, la nivelul veniturilor, valul de modificări ale legislației fiscale (aferente perioadei septembrie 2011 – februarie 2012) cred că au avut cel mai mare impact practic, efectiv, la nivelul regimului fiscal aplicabil veniturilor obținute de nerezidenți din România. Astfel, anterior apariției O.U.G. nr. 30/2011 (ale cărei prevederi au intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2012), reconsiderarea statutului de rezidență fiscală se realiza dacă cel puțin unul din criteriile de stabilire a rezidenței fiscale (reglementate la art. 7 pct. 23 Cod fiscal) nu era respectat 3 ani consecutivi, și nu doar pe parcursul unui singur an! În plus, criteriile respective – deși destul de restrictive – au și un grad ridicat de risc fiscal, cel puțin atâta timp cât Normele metodologice nu definesc conceptual, ca atare, noțiunea de “centrul intereselor vitale”, ci doar fac trimitere la unele situații (subiective, în opinia mea!) în funcție de care acesta se poate stabili. Nu în ultimul rând, formularele prevăzute a fi întocmite și procedura de întocmire și depunere a acestora (conform reglementărilor aduse de O.M.F.P. nr. 74/2012), îmi dau senzația că statutul de nerezident fiscal în România ar avea nevoie de un fel de “viză” a organelor fiscale.

În ceea ce mă privește, cred că s-a plecat iar de la efect și nu de la cauză. Adică am preferat să limităm posibilitățile practice de optimizare a sarcinii fiscale – privind această “magie neagră” (perfect legală însă!) a schimbării rezidenței fiscale – decât să procedăm la o relaxare a regimului fiscal de impozitare a dividendelor. Asta în condițiile în care țări respectate și cu tradiție din U.E. (fără a mă referi aici la paradisurile fiscale “clasice” ale Europei) au înțeles mai bine “mersul lucrurilor” și au procedat în consecință, acest fapt conducând la încheierea unor noi Convenții de evitare a dublei impuneri între România și țările în cauză, în anii 2000 – spre exemplu, cota de impozitare a dividendelor obținute din România de un rezident austriac nu poate depăși 5%, conform prevederilor corelative ale Codului fiscal și ale Legii nr. 333/2005.

Dragoș Pătroi este consultant fiscal, managing partner la DRP Tax Wizards.