Două standuri în 26 de kilometri

“Sărăcie!“, mi-a definit Bogdan, colegul meu, participarea românească la Mobile World Congress de la Barcelona, cea mai importantă manifestare a comunicațiilor mobile: opt hale în care a mers 26 de kilometri într-o singură zi, cu circa 2.000 de expozanți, mii de șefi de companii și 4.000 de ziariști. Participarea românească a însemnat două standuri, unul al unei companii și unul al unei asociații de producători, fără niciun produs hardware sau software expus, totul rezumându-se la oameni și broșuri. Ca în anii ‘80, plus niște ecrane.

Să fim bine înțeleși, nu avem, nici eu, nici Bogdan, nimic personal cu cei ce au participat, ba chiar este foarte bine că au făcut-o, dar, repet, era vorba de cea mai importantă manifestare din domeniul telefoniei mobile, industrie despre care oricine din categoria „eu le știu pe toate“ îți poate vorbi ore întregi – telefoanele, ecranele, aplicațiile, plățile mobile, socializarea, consumul, transferurile, video, imagine, din nou aplicațiile, știrile. Și, dacă ne place să credem și în inteligența poporului român și în steaua softiștilor noștri, atunci întrebarea vine firesc: „de ce nu ieșim în lume, de ce nu ne prezentăm drept inteligenți și softiști, de ce nu încercăm să ne impunem într-o lume care se luptă pe viață și pe moarte pe investiții și pe atenția investitorilor?“.

Și nu este aici musai vina ministerului sau a autorităților, care înțeleg că s-au implicat, ci mai degrabă a companiilor, care par a se îndepărta din ce în ce mai mult de clienți și de comunicare sub toate aspectele comunicării, preferând a se concentra doar pe internet și TV. O fi, dar la un târg vezi, te inspiri, dai mâna, cunoști, socializezi altfel decât privind într-un ecran, te asociezi, negociezi, stabilești contacte, schimbi cărți de vizită, discuți, mergi 26 de kilometri, faci business, furi idei, miroși, iei prânzuri sau mic-dejunuri, zâmbești sau te încrunți. Poți face afaceri dintr-un turn de fildeș, dar la un moment dat, și acesta este un eufemism, turnul de fildeș se va nărui.

Vedeți pe coperta revistei (cititorii pe internet să caute la secțiunea cover story) un tănâr care a fost antreprenor și care a vândut unei companii americane afacerea sa de call center. Cei din call centere sunt priviți cumva ca niște cenușărese ale industriei IT, dar Vlad Sterescu a explicat clar, timp de trei ore și jumătate, cât a durat evenimetul Meet the CEO, cum vinde industria de outsourcing România și cum asigură locuri de muncă, cu precădere pentru generația tânără, care nu stă tocmai strălucit la acest capitol, pentru că unul din patru tineri nu-și găsește loc de muncă. „Vindem România“ și „nu mai suntem o țară low-cost“ – uite două idei, două programe de marketing politic și economic care nu ar trebui să lipsească din agenda oricărui ministru și a oricărui politician și a oricărui om de afaceri. Sterescu a povestit ce a însemnat pentru industria sa apariția și propagarea subiectului „România, cluster de call center“ în presă și cum după primele apariții au început să sune telefoanele și consultanții și clienții și investitorii; oricine citește asta și are vreo obiecție, pentru că în țara lui „eu le știu pe toate“ nu poți fără obiecții și observații, ar trebui să stea o secundă și să se gândească. Atât.

Lumea afacerilor este mai mult decât un ecosistem, în care nu mărimea contează, cât genele bune – gena inspirației, cea a comunicării, cea a inovației și cea a colaborării. Izolarea în spatele unor iluzii PR-istice și în zona „eu le știu pe toate“ poate însemna ceva câștiguri suplimentare pe termen scurt, dar în cele din urmă turnul acela va cădea, repet. Nu ne putem mândri la nesfârșit doar cu Softwin sau cu firmele lui Radu Georgescu sau cu tinerii Sergiu Biriș și Andrei Dunca. Comunicați, depășiți hotare fizice sau spirituale, stabiliți contacte, negociați, vindeți România. Și nu low-cost.

Ilustrez cu „Grădina plăcerilor cu un labirint“ de Lodewijk Toeput zis și „Il Pozzoserrato“, un manierist olandez stabilit în Italia, un tablou care ne învață că nu mereu cel mai scurt drum este și cel mai bun, și că un labirint poate fi un mod de a găsi cea mai bună cale de a răzbate.