Don Quijote de Islanda

2009 s-a sfarsit si in Romania doua fatete ale anului au trecut relativ neobservate: a marcat sfarsitul primului deceniu al secolului XXI si a fost un an al presedintilor. Tot felul de presedinti, de state, de partide sau de institutii, care ne-au fluturat ba finaluri glorioase de criza ori bunastare, bun-simt, rezolvarea problemei incalzirii globale, pacea planetara si cine mai stie ce.

Au fost presedinti care au luat premii Nobel in timp ce trimiteau trupe in Neverland si propovaduiau rolul instrumentelor razboiului in pastrarea pacii. Alti presedinti au fost, zic eu, pe nedrept ridiculizati; este cazul lui Hugo Chavez, personaj pe care unii il numesc dictator, dar pe care, personal, il simpatizez pentru modul cocosesc spre just in care conduce afacerile natiei sale. Cred, de exemplu (iar acesta e cel mai benign exemplu, mai sunt multe altele) ca Chavez a avut o atitudine cat se poate de potrivita atunci cand a cerut, sub amenintarea secetei, cetatenilor sa faca dusuri mai scurte, pentru a mai reduce consumul de apa. Atitudine pe care n-am regasit-o in galceava inutila si imbecila de la Copenhaga pe tema schimbarilor climatice.

Ce m-a facut sa scriu despre presedinti este, de fapt, cel ce a intrat puternic in topul meu personal: este vorba de presedintele Islandei, Olafur Grimsson, care l-a inlocuit pe primul loc pe cehul Vaclav Klaus. Si vreau sa spun ca Vaclav Klaus statea acolo din mai 2004, imediat dupa intrarea oficiala a Cehiei in UE. Klaus si-a avertizat atunci concetatenii ca risca sa sufere deziluzii in Uniunea Europeana si a ales sa isi sustina discursul pe muntele Blanik, unde, conform unei legende locale, se adapostesc cavalerii adormiti care se vor trezi atunci cind va trebui salvata tara. Mai tarziu, Klaus, un eurosceptic fair-play, adica un tip care nu agreeaza foarte tare ideea Uniunii Europene, dar care joaca in mod corect, in interesul natiei sale si constient ca nu exista o alternativa fezabila, critica actualul sistem economic al UE. Adica un sistem care intareste in mod constant o economie controlata central, chiar daca istoria a dovedit ca aceasta este o abordare falsa. “Rezultatul este o crestere constanta a actiunii guvernamentale si reducerea spontaneitatii pietei.”

“Actiune guvernamentala”, adica exact ceea ce a oprit presedintele Islandei Olafur Grimsson, atunci cand a refuzat sa promulge legea de despagubire a britanicilor si olandezilor detinatori de depozite la bancile islandeze. Suma de care vorbim este de 5 miliarde de dolari, iar gestul presedintelui a iritat la culme oficiali europeni, britanici si olandezi. Asa ca respingerea legii pune in pericol ajutoarele de care are nevoie Islanda de la FMI si Uniunea Europeana, cat si candidatura statului la Uniunea Europeana. Iar Islanda se numara printre statele cele mai afectate de criza economica, care depinde in mare masura, acum, de banii strainatatii. Agentia Fitch a reactionat instantaneu si a adus Islanda in categoria junk, iar canalele diplomatice s-au incins instantaneu.

Pe scurt, povestea este asa: bancile islandeze se prabusesc. 300.000 de britanici si olandezi au depozite la banca Icesave, atrasi de dobanzile bune. Depunatorii sunt despagubiti de guvernele din Marea Britanie si Olanda, iar acestea cer bani de la islandezi. Guvernul islandez, care nu se angajase inainte de criza sa garanteze depozitele de la Icesave, dar care a semnat un astfel de acord in octombrie 2009, propune o lege in acest sens, iar parlamentul o aproba cu 33 de voturi pentru si 30 impotriva. Un sfert din islandezi semneaza o petitie prin care solicita presedintelui sa nu promulge legea. Grimsson, despre care rautaciosii spun ca are un rol simbolic, asa si face; este primul gest de acest fel din Islanda. Constitutia tarii spune ca un referendum va lamuri situatia. Referendumul va fi organizat pe 20 februarie.

Populatia Islandei este aproximativ egala cu numarul strainilor cu depozite la Icesave – 317.000 de oameni. Cele 5 miliarde de dolari reprezinta 40% din PIB-ul islandez. Fiecare islandez ar fi trebuit sa plateasca peste 15.000 de dolari pentru depozitele britanicilor si olandezilor.

Undeva in septembrie ma intrebam, tot aici, “cine, cand si cum inghite broasca raioasa”, in contextul crizei, al marilor sume de bani platite institutiilor financiare sau solicitate de state de la FMI sau altele asemenea? Spuneam atunci ca intrebarea este justificata. Odata pentru ca in jocul cu marea finanta, cineva inghite mereu broasca, ca sa stie si sa tina minte cine-i seful; acesta este un exercitiu pur uman, care nu are legatura directa cu ierarhiile, banii, deficitele sau cheltuielile publice. Doi, pentru ca si marea finanta a luat in ultima vreme destui pumni in figura.
Cazul presedintelui Grimsson imi ofera un prim raspuns la intrebare. Firesc, se naste o alta: care ar fi fost reactiile daca britanicii si olandezii s-ar fi angajat intr-o disputa cu un stat apropiat loc ca marime si putere economica si nu cu marunta Islanda?

Oricum, pentru moment povestea nu are morala; dar urmariti cazul Islandei, pentru ca broaste mai sunt, destule. Si da, cred ca am pomenit in text toti presedintii care merita luati in seama.