Despre putere

Un ins inteligent a împărțit, la un moment dat, evoluția puterii așa cum o percep și folosesc oamenii, astfel: prima epocă a fost cea a mușchilor și armelor; a doua epocă este a banilor, cotelor de piață și a gândirii. A treia etapă ar trebui să vă facă să ridicați sprânceana, pentru că puterea, în următoarea perioadă, se va traduce prin „mai amabil, mai blând, mai bun“.

Într-o primă fază mi-a sunat cam ca dictonul creștin cu oferitul celuilalt obraz sau ca proverbul, discutabil, care ne asigură că sabia nu taie capul plecat. Am mers un pic pe firul ideii, îmi suna a înțelepciune budistă transferată în lumea occidental-corporatistă, și am descoperit articolul unui profesor universitar de la Berkeley, The Power Paradox, care a inspirat cele de mai sus și care a lansat următorul concept: puterea este abilitatea de a influența oamenii să își atingă scopurile și interesele, folosindu-și propriile abilități într-un mod responsabil. Paradoxul este că puterea deteriorează numitele abilități.

Universitarul invocă trei mituri ale puterii în lumea modernă. Primul este că puterea înseamnă bani, voturi și mușchi, al doilea că un individ definit drept machiavelic va câștiga oricum în jocul puterii și al treilea că puterea este dobândită în urma aplicării unei strategii. Fiecare din aceste mituri este demontat în articol, cu exemple practice ce merg de la puterea țipătului copilului ce vrea o bomboană asupra părinților la ierarhiile din dormitoarele universităților, unde modestia este la mare preț, sau la manifestările unor șefi de companii. Un bun exemplu este și modul în care outsiderul a câștigat cursa prezidențială în România, nu insist.

În esență puterea adevărată are nevoie de modestie și de empatie, nu de forță și de teama de pedeapsă; dar ceea ce vor cu adevărat oamenii de la liderii lor, așa-numita inteligență socială, este distrusă chiar de experiența puterii.
Este aceasta o poziție contrară celei a fostului director executiv de la Enron, Jeffrey Skilling: „Tot ceea ce contează sunt banii… cu bani cumperi loialitate. Nicio emoție nu este mai importantă decât banii. Cu asta obții performanță“.

Bazându-se pe astfel de credințe, Enron a fost puternică: șase ani la rând a fost categorisită una din cele mai inovatoare companii în topul Fortune, iar New York Times credea că este un model pentru noua cultură a muncii din SUA. Banii totuși nu au contat, pentru că Enron a falimentat, iar acum Skilling este în pușcărie, iarăși nu insist.
Timp de două decenii și jumătate puterea din România s-a bazat pe crearea de temeri și pe identificarea de vinovați – cutare vinde țara sau cutare vă ia pensiile sau pământul.

Dacă vom fi în stare să depășim astfel de spaime, putem încerca să ne recuperăm țara. Dar în micul ghid al recuperatorului de țară trebuie musai să apară câteva reguli: unu, să încerci să îți croiești planurile privind spre viitor și nu spre trecut; doi, să ai timp, să ai timp pentru orice, să te gândești, să îi asculți pe ceilalți cu toată atenția și cu emisfera dedicată și nu cu jumătate de ureche, să încerci să-i înțelegi, să ai timp pentru privit/discutat cu tine în oglindă, pentru cultură sau pentru muncă în folosul societății; trei, să depășești zona retorică și să te implici.

Dumnezeu a distribuit inteligența în mod uniform, nu există nații superinteligente și altele tâmpe, diferența este în modul în care oamenii aleg să își folosească înzestrarea. Alegerile au dovedit că se poate, acum ne mai trebuie doar consecvență.

Cândva în anii ‘70 un pictor japonez, Ogawara Shu, își expunea viziunea asupra societății, pe care o vedeți în imaginea alăturată: un grup de dulăi încăierați, un tablou violent, dar desenat într-un mod copilăresc și lipsit de un punct central. Artistul spunea că a reprezentat mentalitatea poporului japonez, care a adoptat atât cultura militaristă a guvernului din perioada celui de-al doilea război mondial, cât și politicile proamericane de după. Ogawara și-a asumat el însuși faptul că a fost un soi de colaboraționist, fiind unul din cei doi „pictori de război“ oficiali ai armatei japoneze din timpul conflagrației mondiale, pentru că a părăsit comunitatea artistică din Tokio, refugiindu-se într-un mic orășel de provincie.