Despre noblețea hoției

Am citit undeva că pe la 1880 cineva l-a întrebat, într-o conversație de salon, pe istoricul rus Nicolai Karmazin cum mai este prin Rusia. Omul a stat pe gânduri, dar nu prea mult și a replicat: “Ce mai e prin Rusia? Se fură!”. Mi s-a părut semnificativ că un ins care, prin natura abilităților sale, vedea lucrurile în ansamblu, a pomenit de hoție vorbind despre o nație care devenise un imperiu, care se înfruntase cu imperiul otoman, dar și cu marile puteri occidentale, care tocmai abolise iobăgia și care se confruntase cu fantomele nihilismului.

Pe urmă m-am gândit că hoția de care vorbea Karmazin este hoția bolândă, lipsită de noblețe. Pentru că eu cred că hoția, altfel o practică umană comună, reușește plenar nu când pui mâna pe un lucru și îl dosești sau îl valorifici și scapi neprins, ci abia atunci când obții recunoaștere și admirație. Personal, cu mulți ani în urmă l-am admirat pe hoțul din autobuzul 300 care m-a buzunărit fără să simt nimic, pentru îndemânare, dar l-am și compătimit pentru stupiditate: de la mine, jurnalist sărac, te-ai găsit să furi?!

Așa cum, dacă tot vrei să furi Picasso, Matisse, Monet, Gauguin sau Freud, ia-ți un MBA în hoție: citește ce-i cu ele, află unde le poți vinde, contactează-l pe cel care își dorește cu adevărat o operă de artă numai pentru el, ia tablourile și pierde-te prin America de Sud până se liniștesc lucrurile. Așa cum spunea un alt geniu în viață, ori suntem, ori nu mai suntem! În context, vă prezint cele mai furate două opere de artă din lume: “Portretul lui Jacob de Gheyn III” al lui Rembrandt și “Altarul din Ghent” al lui Jan van Eyck.

Altarul este cea mai furată pictură din lume, chiar dacă Guiness Book vă spune că Jacob de Gheyn se află pe primul loc în top: este vorba de circa 13 dispariții diferite de panouri și șase furturi “oficiale”. Ardoarea cu care elementele lucrării au fost furate vine, cred, din excepționala sa valoare artistică – în special partea de sus cu îngerii care cântă și cea de jos cu mielul mistic au o bogăție a detaliului și a expresiei pe care cu greu o găsești în altă parte. În cazul îngerilor, cineva spunea, pe bună dreptate, că poți ușor deosebi vocile înalte sau cele joase privind doar expresiile fețelor.

Istoricul Noah Charney vorbește de “Portretul lui Jacob de Gheyn III” ca despre “takeaway Rembrandt”. Pictura a fost furată de patru ori, dar această îndârjire este puțin ciudată, pentru că a fost în general rapid abandonat. Poate că pur și simplu este un tablou ghinionist, care se află în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Mă rog, al doilea hoț a furat tabloul pentru că îi amintea de mama sa, dar alții l-au tot găsit abandonat ba prin tufișuri, ba pe bancheta din spate a unui taxi, ba într-o gară. Poate că hoții or fi descoperit că nu e totul să ai un Rembrandt, dacă nu ai pe cineva mistuit de dorința de a deține acel Rembrandt. Or fi fost tot găinari de-ai noștri?