Despre labilitatea investitorilor și persistența datoriilor

Dar declarațiile panicarde sunt niște simple înșiruiri de vorbe, iar argumentele lipsesc totdeauna. Eu pot fi de acord cu ideea că Europa stă pe un butoi de pulbere sau că moneda euro poate dispărea, dar aș vrea și argumente, nu numai spaime de politicieni sau pronosticurile de la casele de pariuri londoneze (cota e de 3 la 1, înțeleg că e de rău). Criza datoriilor suverane sau faptul că statele s-au îndatorat excesiv sunt realități, dar cu mare greutate am putut găsi o dinamică a datoriilor ca procent din PIB din ultimul deceniu. Și când am găsit-o, n-am picat pe spate – guvernele, statele au fost mereu, cel puțin în ultimul deceniu, puternic îndatorate. Datoria publică a Belgiei a crescut în zece ani de la 96,2% la 107,9%, a Spaniei de la 59,3% la 61%, a Italiei de la 109,2% la 118,4%, a Greciei de la 103,4% la 145%. Ritmuri importante de creștere s-au înregistrat în cazul Portugaliei, de la 48,5% la 93,3%, Irlandei – de la 37,8% la 94,9% sau Marii Britanii – de la 41% la 79,9%. Vecinii bulgari aveau o datorie publică care reprezenta 72,5% în 2000 și care a scăzut la 16,3% în 2010, un caz singular la nivel european. Ce vreau să spun este că datoriile acelea au existat tot timpul, de cel puțin un deceniu, iar criteriile de la Maastricht n-au valorat mai mult decât cerneala cu care au fost scrise, timp de zece ani. Iar investitorii – apropo, o masă informă și fremătândă, asemănătoare cu cele din descrierile lui Gustave Le Bon – s-au simțit ani de zile cu banii în siguranță. Semnale de alarmă existau – Deutsche Bank nota în 2000, anul în care Grecia a intrat în zona euro, că, probabil, Grecia nu este în măsură să atingă limita de 60% datorie publică în PIB, cât prevede Maastricht, pentru o foarte mare perioadă de timp. Și atunci de ce atâta zarvă?

Nu există personaj mai labil decât investitorul – a sărit până în tavan când unii i-au povestit despre zilele puține pe care euro le mai are de trăit, dar n-a avut răbdare să numere nici măcar până la zece, să vadă dacă așa și este. Și nu-i prima dată în istorie – simpla enumerare a freneziilor de pe Wall Street din ultimii 60 de ani vorbesc de la sine. Prima frenezie a fost a bowlingului, văzut drept marea lovitură a anilor ’50; acțiunile creșteau amețitor și analiștii rumegau numere din ce în ce mai mari, până când în 1963 acțiunile au scăzut cu 80% și au avut nevoie de un alt deceniu pentru a recupera căderea. Înainte de bowling investitorii descopereau Graalul investițiilor în energia atomică, pe urmă au sărit în barca conglomeratelor, a existat un bubble al rulotelor, urmate de PC-uri, biotehnologii sau imobiliare. Prin anii 80 investitorii prețuiau o bucată de pământ din Tokyo mai mult decât întreaga Californie – asta nu-i nebunie?

Doi la mână, acțiunile politicienilor. Când a prezentat New Deal, programul economic care a pus în mișcare economia americană, Franklin Roosevelt a vorbit în primul rând de revenirea încrederii și pe urmă de măsuri economice. Actualii politicieni îmi povestesc cum sare Europa în aer sau despre cum ceilalți, întotdeauna ceilalți, nu înțeleg gravitatea situației. Transformați într-o simplă unealtă a sforarilor care nu vor nimic altceva decât garanții pentru banii pe care i-au investit în datorii publice, politicienii încearcă să îmbrace împăratul, vorbind de disciplină financiară sau de noi reguli fiscale.

Dacă noile reguli europene sau demersurile doamnei Merkel ar avea ca finalitate Statele Unite ale Europei ar fi minunat. Așa cum comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului din anii ’50 s-a transformat în actuala uniune. Ar fi minunat pentru că, eu cel puțin așa cred, ar spori rigoarea la nivel de continent, banii ar fi gestionați mai eficient, competiția ar fi mai corectă și traiul mai bun. Grecia o fi mai mult sau mai puțin în faliment, dar SUA au târât, în cei mai bine de trei ani de criză, un stat aflat practic în faliment, una din economiile de top ten ale lumii – este vorba de California. Fără naționalisme imbecile, dar cu rigoare, Europa ar putea reveni la puterea economică de odinioară, iar statele cu probleme ar fi nevoite să își sporească implicarea și elanurile reformiste.

Joi 8 decembrie 2011 la ora 18.38 risc un pronostic – reuniunea crucială, decisivă, memorabilă și istorică nu va genera nicio soluție pentru criza europeană. Dar investitorii vor reacționa favorabil.