Despre jurnaliști, demnitari și lucrurile care trebuie învățate

Prima parte, ați anticipat corect, este cea reală. Din păcate, interesul nostru nu a fost recompensat cu unul pe măsură din partea celeilalte părți. Și spun ”din păcate“ pentru că trăiesc cu convingerea că oameni care vizitează în mod constant târguri, expoziții sau diverse alte manifestări de amploare pot oferi un feedback cel puțin util. Doru Mihail Dediu, șeful delegației române la Expo 2017 nu a fost însă de aceeași părere; deși jurnaliștii i-au solicitat să răspundă la câteva întrebări, el a preferat să stea deoparte.

Cel care a binevoit să dea curs invitației noastre a fost ambasadorul României la Kazahstan, Cezar Manole Armeanu, care a putut să-și rupă mai mult de câteva minute din program pentru a explica, cu subiect și predicat, ce caută România la cel mai mare eveniment de profil din lume.

Dincolo de frustrările (uneori) aferente meseriei, principala problema este însă modul în care România și-a planificat prezența la acest eveniment.

Sunt alte state care nu investesc neapărat mai mult în astfel de evenimente, dar o fac într-un mod mai inteligent. Sigur, expoziția de la Astana nu va aduce mari beneficii de imagine sau brand awareness de țară, fiind acceptabilă din acest punct de vedere strategia de a ”dedica“ standul specialiștilor. Și chiar dacă organizatorii vor să folosească scuza asta pentru modul general de organizare, greșelile de execuție nu pot fi trecute cu vederea. Cum se poate ca macheta laserului de la Măgurele să nu funcționeze? Cum este posibil ca ea să ajungă stricată la Astana și, cel mai important, cine este responsabil pentru toate aceste stângăcii?

Sunt întrebări care vor rămâne, cel mai probabil, fără răspuns. Mai mult, sunt întrebări care vor fi puse și la următorul eveniment de anvergură la care România va lua parte – e o posibilitate ce s-a transformat, de-a lungul anilor, într-o certitudine.

Aș vrea să fiu cât se poate de clar, pentru că nu acuz pe nimeni de rea-voință, ci pur și simplu de incompetență: standul României, având o suprafață de 370 de metri pătrați, a fost realizat în jurul laserului de la Măgurele. Macheta laserului, care trona în mijlocul încăperii, nu funcționa; pe ecranul din camera alăturată rulau imagini la o calitate sub orice critică, preluate probabil din arhiva TVR, câteva din celebrele spoturi de promovare a României sub motto-ul Vizitați Grădina Carpaților – și acestea la o calitate mult prea mică – și spoturile uneia dintre companiile partenere, care a înțeles că propria imagine nu e un lucru de care să-ți bați joc. Aceste din urmă spoturi erau filmate la calitate bună, așa cum trebuie să fie un clip de promovare – indiferent de subiectul promovat. Tot la intrarea în stand, pe niște rafturi de lemn, organizatorii așezaseră vreo 10 sticle de vin; principala atracție a pavilionului, singurul loc la care lumea chiar stătea la coadă era consola de VR pregătită de aceeași companie parteneră. Nu o să vorbesc despre celelalte standuri, pentru că nu are rost, dar o să spun doar că lumea nu prea se înghesuia la noi.

E o imagine pe care am tot văzut-o, chit că vorbim de târguri de tehnologie sau de turism. E o imagine pe care România încearcă să o acopere cu scuze sau cu tot felul de explicații. Realitatea e însă că statul – așa cum companiile au făcut-o deja – trebuie să înțeleagă că imaginea e de multe ori mai importantă decât conținutul. Luați, dacă vreți, un exemplu din turism: în vreme ce la noi cascada Bigăr, cunoscută pentru frumusețea ei, a stat ani de-a rândul ascunsă, fără vreun semn care să direcționeze vizitatorii, alții transformă un morman de pietre într-o atracție turistică care aduce zeci sau sute de mii de euro în fiecare an. Nu mă credeți pe cuvânt! Petreceți o săptămână în Creta și o să înțelegeți despre ce vorbesc.