Despre importanța statisticilor în ape stătute

Au tăcut încurcați ceva timp și până la urmă am convenit cu toții că nu s-a întâmplat mai nimic excepțional, evenimente care chiar să te facă să simți și să spui că economia se mișcă. Fără tranzacții importante, fără surprize, fără extinderi, fără intrări majore pe piață și cu cele mai multe companii mulțumindu-se să supraviețuiască; un astfel de comportament poate fi folositor pentru firme, dar nu pentru jurnalismul de business, pentru că imaginea din exterior este de stătut, de băltit în evenimente mărunte și acțiuni de PR insistente și lipsite, cele mai multe, de relevanță.
În context, singurele vești care stârnesc un pic mătasea broaștei sunt anunțurile privind creșterea economică, cele de la comisia de statistică, de la comisia de prognoză, estimările de la Uniunea Europeană sau de la alte instituții financiare. Numerele în sine nu au prea mare importanță, prognozele sunt făcute ca să fie încălcate – e o parafrază.

Dar mi-a atras atenția optimismul acestora, toată lumea prevestește creșteri ale PIB de cel puțin 1,5% în acest an și de peste două procente la anul. Premierul Boc afirmă că majorarea este în grafic și că rezultatul este al politicilor guvernamentale de creare a locurilor de muncă și investiții. Mă rog, eu reținusem că din cauza anului agricol bun, adică, neaoș vorbind, din cauza faptului că a dat Dumnezeu ploaie. Comisia de prognoză mizează și la anul pe o producție agricolă la fel de bună, cu o producție vegetală în scădere și cu o producție animală peste cea a acestui an, pentru că cele două sunt într-o relație de subsecvențialitate. Neaoș vorbind, Dumnezeu nu ne mai dă ploaie, dar ne va îngrășa vacile și va spori diametrul roților de cașcaval.

Sincer, eu sunt puțin înspăimântat – să pui pe seama sărmanei agriculturi românești creșterea economică a anului viitor sau să mizezi pe politicile guvernamentale, fără să faci nicio conexiune cu ce se întâmplă în Europa, cu prognoza meteo, cu mișcările de proteste din ce în ce mai dese din lumea întreagă, cu escaladarea declarațiilor și atitudinilor din ce în ce mai belicoase ale unor lideri importanți, cu evidenta nesiguranță a autorităților europene în administrarea crizei și fără a lua în calcul modul în care economia ar putea reacționa la evoluții negative în Grecia, Italia, Spania sau oriunde în Europa, înseamnă, cum să zic?…., o mare seninătate interioară? sau nepăsare, pur și simplu? sau mediocritate, pur și simplu?

Nu pomenesc mediocritatea degeaba. Undeva la începutul secolului XIX a trăit un ins care se numea Adolphe Quetelet, matematician, sociolog și statistician. El a avut ideea introducerii omului mediu, concept intens folosit în antropologie și statistică. Pentru amuzament, trebuie precizat că același Quetelet este creatorul “indicelui de masă corporală” – spaima doamnelor preocupate de felul în care arată și dușmanul masculilor gurmanzi sau amatori de bere rece. Conceptul de mediu era extrem de apreciat în epocă, așa că matematicianul a început să creeze standardele medii: a măsurat circumferințe ale pieptului, înălțimi, greutăți, dar și probleme sociale, obiceiuri, preferințe sau moduri de acțiune. Fiecare excepție devenea o anormalitate, chiar dacă anormalitatea însemna de fapt un talent special, aptitudini sportive, abilitatea de a face bani sau de a inova.

Marx, notează cartea în care am citit despre activitatea și influența lui Quetelet, i-a împrumutat rapid ideile, chiar în “Capitalul”: “Trebuie reduse la minim devierile sociale în termenii distribuției bogăției, spre exemplu”.Ideea de ins mediu a dat naștere unei adevărate culturi a mediocrității, încununată de ceea ce s-a numit poujardism, un curent politic care a pornit inițial din zona băcanilor nu prea prosperi, mișcare care milita nu pentru progres și avans social, ci pentru aplatizarea societății până la statutul celor semifavorizați de soartă.
Pentru că nu mă încadrez în niciun standard creat de Quetelet – nici al insului mediu, nici în mediana indicelui de masă corporală – nu rezonez foarte tare cu ideile sale și sunt circumspect atunci când le regăsesc în societate.

Or, actuala Europă mi se pare a deveni o zonă a mediocrității aurite (expresie interesantă, care nu-mi aparține, din păcate). Văd lideri sau popoare stigmatizate pentru că sunt altfel, pentru că aleg să funcționeze altfel sau pentru că evită să accepte jocul impus de alți mediocri, vremelnic ajunși pe culmi.Temă de gândire: puțini au fost anii din ultimele două decenii în care România nu s-a aflat sub influența organismelor financiare internaționale – FMI și Banca Mondială, ale căror politici cuminți și restrictive tind spre mediocritate. Cum vedeți rezultatul?