Despre eternul și generosul CEHOV, în dialog cu regizorul Eugen Jebeleanu

de Georgiana Gheorghe (colaborator – femeie de afaceri, pasionată de teatru)

Am văzut patru dintre spectacolele regizate de Eugen Jebeleanu și apreciez munca sa, parcursul profesional, ambiția și grija cu care își construiește cariera. Regizor din generația ’90, cu un CV artistic impresionant creionat atât în țară, cât și în Franța, unde trăiește. Ultimul spectacol de-al lui pe care l-am văzut a fost Am avut o livadă, la Teatrul Odeon. Textul este scris de Yann Verburgh, după piesa Livada de vișini a lui A.P. Cehov (1904). Din păcate pentru mine, sau din fericire, căci așa a apărut și ideea interviului, în reprezentația la care am fost spectatoare au existat niște defecțiuni tehnice pe sonorizare, care au stricat din farmecul spectacolului.

M-au trezit brusc din mirajul spectacolului în care de obicei îmi place să mă cufund, exact cum trezești un somnambul care merge în somn, în filmul lui. Apoi, mi s-a aprins un beculeț roșu critic, în anumite circumstanțe, pe care am vrut să mi le lămuresc în dialog cu regizorul. Pe durata celor două ore și jumătate de spectacol, pe care nu le simți, m-a alinat muzica aleasă, ca de obicei, o bucurie, în tot ce am văzut semnat de Eugen. Vă invit să vedeți ambele spectacole pe marginea cărora discutăm, atât Pescărușul montat la TNB, cât și Am avut o livadă, la Odeon. În ciuda faptului că este un dramaturg care este disecat, interpretat, reinterpretat, deconstruit, construit la loc, Cehov rămâne un autor gigant, care a plasat atâtea teme și subteme, simboluri și metafore în opera sa, încât nu se va termina niciodată. În acest moment, se joacă spectacole după piesele lui Cehov în vreo zece regii. Poate că și școlile de teatru au o contribuție, nu știu, nu am absolvit, însă se pare că încă mai e loc de noi abordări regizorale după piesele sale, oricât de preaplin ni s-ar părea nouă, spectatorilor. Opera sa e iubită și pentru că seamănă cu o pâine caldă, cu al cărei miez te poți hrăni, dar și juca.

G.G.: Într-un an ai două montări după piese ale lui Cehov: Am avut o livadă la Teatrul Odeon în 2023, după ce ai avut premiera cu Pescărușul la TNB, în 2022. Tu ești un regizor din generația nouă, foarte la curent cu dramaturgia contemporană, cu trendurile de consum cultural și destul
de prezent în viața artistică din vest. De ce Cehov?

E.J.:  Nu mă gândesc la trenduri și nu cred că asta există cu adevărat, de fapt. Eu întotdeauna am montat un text contemporan sau clasic pentru că ceva de acolo mă ardea foarte tare, fiindcă era o necesitate pentru mine, ca cetățean și ca individ. S-a întamplat ca unele texte ale lui Cehov să rezoneze cu preocupările mele din momentul respectiv. Mă regăseam în revolta lui Treplev (Pescărușul) și m-a interesat tema pierderii din Livada de vișini. Uneori mă obsedează anumiți autori: Fassbinder, Verburgh, Cehov…

G.G.: Aș vrea să îmi detaliezi cum Yann Verburgh a deconstruit textul cehovian, suprapunând povestea românească a retrocedărilor postdecembriste peste crash-ul aristocrat/burghez/comunist din Rusia sec. XX.

E.J.: După ce am vazut împreună Livada de vișini la Festivalul de la Avignon, în montarea lui Tiago Rodrigues, cu Isabelle Huppert în rolul principal, la Curtea de Onoare a Palatului Papilor, am avut o discuție cu prietena Mirella Patureau despre temele din Livada și, dintr-o dată, am început să vorbim despre retrocedări în România și așa a apărut această idee, de a spune povestea lui Cehov din această perspectivă. Mai apoi, Yann a plecat de la substanța fiecarui act în parte din piesa lui Cehov pentru a scrie o noua ficțiune, plasată în România anilor ‘90. Au avut loc mai multe etape de lucru cu echipa de actori, în care am lucrat pe improvizații pornind de la temele date de Yann, iar în final, odată construcția dramaturgică definită, a început să scrie liber pentru actori, dupa felul în care aceștia îl inspirau. Aș putea spune că el nu l-a deconstruit pe Cehov, ci l-a deplasat în altă epocă.

G.G.: Din cauza celor două povești care se suprapun în Am avut o livadă, a formulelor de adresare, a inversiunilor masculin/feminin pentru rolurile Trofimov, Varia, Lopahin și Firs, spectacolul devine greu de urmărit, foarte cerebral, pierzând emoția pe care încerci să o transmiți de la alegerea bucăților muzicale și până la scenele din final. Care este profilul spectatorului acestui spectacol?

E.J.: Nu cred că există un profil al spectatorului și nu este o inversiune a personajelor. Teatrul e o convenție, iar la începutul spectacolului, Niko Becker/Matei spune că actorii amatori care veneau în barul lor trăgeau la sorți rolurile pe care urmau să le joace. Ar trebuie să fie o normalitate ca și femeile să poată juca roluri masculine sau invers. Eu am încercat să fac un nonsubiect în acest proiect din această distribuire a rolurilor. Nu am schimbat genul, așa că Lopahin rămâne, de exemplu, la masculin, chiar dacă e performat de o actriță. Tocmai acest aspect mi se părea important. Acolo se simt diferențele de percepție. În plus, Cehov era destul de misogin, așa că mi-am dorit să scot femeile din acea reprezentare arierată. N-aș zice că e un spectacol cerebral, ci inteligent (cel puțin din punctul de vedere al dramaturgiei), cât despre emoție, aceasta trebuie să fie în serviciul dramaturgiei, să o completeze, potențeze sau chiar să o contrazică, dar nu neapărat să fie un vector al întregului concept.

G.G.: Am remarcat două momente asemănătoare în cele două spectacole. Ploaia de pene negre în Pescăruș și ploaia de petale/pene albe în Livadă. De asemenea, în ambele spectacole Niko Becker are rolul central în jurul căruia gravitează acțiunea. Tot ca punct comun între cele două spectacole este relația tensionată între personajul interpretat de Niko Becker (Matei în Livadă și Treplev în Pescărușul) și personajul MAMA din ambele spectacole. De altfel, și imaginea din cele două afișe de spectacol seamănă izbitor – un instantaneu provocator, cu o sensibilă tentă incestuoasă, care să șocheze și să atragă. Nu îți este teamă că devii previzibil? (N.R. Am scris cu majuscule de lene, ca să nu mai scriu numele celeor două personaje feminine. Le adaug aici, postinterviu: Arkadina – Pescărușul și Daniela – Am avut o livadă. Altfel, și mie mi se pare că trebuie conservată candoarea mamei.)

E.J.: Observ că MAMA e scris cu majuscule și asta face să își piardă din candoare; mă bucur însă că atrage și șochează imaginea afișelor, fără ca noi să căutăm asta. Mai degrabă mă interesa dinamica dintre acești doi poli, într-un moment de criză. Cred că spunem mereu aceeași poveste, cu alte cuvinte, în alte context, dar ea e aceeași. Așa și cu această previzibilitate. Cum spuneam mai devreme, unele aspecte devin obsesii. Stim cu toții că nu mai inventăm de mult ceva nou pe acest pământ, în artă, cel puțin. Totul s-a făcut deja. Totul este previzibil. Războaiele, pandemiile, ele sunt imprevizibile și distrug, ucid. Așa că voi continua să lucrez cu Niko Becker pentru că este cel mai tare actor din România în viață, voi continua să vorbesc despre relația mamă-fiu, pentru că mă obsedează, mai ales când e scris textul de Yann Verburgh, într-o manieră brută, crudă, viscerală. Voi continua să colaborez cu scenografa Velica Panduru care face să plouă cu chestii în scenă și sublimează absurdul situației, voi continua să mă joc cu Cehov de-a teatrul, pentru că îmi place să mă iau la trântă cu greii, voi continua să fiu previzibil în imprevizibilitatea momentului.

G.G.: Există relații speciale între regizori si actori, de-a lungul carierelor lor artistice și, în opinia mea, e un lucru bun, pentru că regizorii chiar au nevoie de acest gen de inspirație. Nu poți fi inspirat doar de text, istorie, flori și peisaje. Valențele, charisma, talentul, versatilitatea, vocea, calitățile artistice ale unui actor sunt de asemenea, un input valoros în creație. Cum l-ai descoperit pe tânărul actor de 25 de ani, Niko Becker și cum schițezi parte din spectacolele tale în jurul personalității lui artistice?

E.J.: L-am cunoscut la Timișoara în 2021, cand am montat Katzelmacher de Fassbinder, la Teatrul German de Stat. Deja proba pe care o trimisese era fabuloasă și am știut din prima că am de-a face cu un actor excelent. Apoi am lucrat împreună și am descoperit un fenomen, o forță a naturii, sensibil, deștept, magnetic. După prima colaborare, l-am chemat la Pescărușul, pentru că doar el putea fi Treplev. Mai apoi la Odeon, Yann a fost inspirat în a-i scrie acest personaj, și mă bucur enorm că doamna Dorina Lazăr mi-a urmat sfatul atunci când l-a angajat. În acestă toamnă vreau să lucrăm din nou împreună la Teatrul Metropolis, unde voi monta o adaptare a filmului Good Bye, Lenin! cu el în rolul principal. Așa că, da, Niko este actorul în jurul căruia gândesc anumite proiecte și sper să reușesc să îi ofer contexte artistice în care să poată arata paleta largă a posibilităților sale actoricești.

G.G.: Ce spectacole de-ale tale se joacă acum pe scenele din România și ce alte proiecte artistice ai active și se joacă în afară?

E.J.: Nu am avut niciodată atâtea spectacole care să se joace într-o stagiune în București. În acest început de an, se joacă Pescărușul la TNB, Am avut o Livadă la Odeon, Corespondențe la Metropolis, Băiatul văduvă la Teatrelli și urmează un nou spectacol în februarie, pe texte de Edouard Louis tot la Teatrelli și Prețul aurului la Replika. În rest, se joacă La Ronde la TAM Sf. Gheorghe – un spectacol și o trupă pe care le ador – care se va și plimba prin țară în curând, Katzelmacher la TGS Timișoara, spectacole mai vechi la TNRS și Teatrul Gong în Sibiu, iar la Teatrul National din Cluj Lacrimile amare ale Petrei von Kant de Fassbinder, care sper că se va relua în scurt timp. Am un turneu amplu în Franța cu Prețul aurului, în mai multe orașe, și, deși am luat o pauză în țară cu acest spectacol, vom încerca să îl jucam mai des, începând cu această primăvară.

G.G.: Ce  pregătești pentru 2024 în țară și în afară?

E.J.: În februarie am premieră la Teatrelli cu spectacolul Lupte și metamorfoze de Edouard Louis, am un proiect la TNRS din Sibiu, dupa Teorema lui Pasolini, la finalul anului după cum spuneam, am un nou spectacol la Metropolis. Continuu să predau la Master 2 Actorie la UNATC și voi demara la toamnă un nou proiect cu școala de la Limoges și Théâtre de l’Union. Pe partea de film, ar trebui anul ăsta sau cel târziu anul viitor să iasă Interior zero, scenariu de Ioana Moraru, după romanul Laviniei Braniște, și pregătesc noul lungmetraj inspirat de povestea autobiografică din Prețul aurului.

G.G.: Care este părerea ta despre universul teatral actual din România, prin comparație cu ce ai experimentat în afara țării?

E.J.: Teatrul românesc are nevoie de noua generație. Din cauza interimatelor, lucrurile sunt șubrede, și nu pentru că oamenii (oricum nu toți) din aceste funcții ar fi incapabili, ci pentru că nu pot gândi un program à la longue. Bugetele sunt tot mai mici și periclitează calitatea spectacolelor. Avem nevoie de tehnicieni buni și bine plătiți. Mă frustrează enorm că nu se programează spectacolele cât ar fi cazul, mai ales atunci când ele chiar au succes la public. Nu vreau să fac comparații cu alte țări, dar ar trebui să aibă coloană vertebrală. Îmi doresc ca regizori precum Felix Alexa să nu mai apară în repertoriile teatrelor cu noi producții, să fie sancționați și pedepsiți prin lege toți abuzatorii din lumea teatrului. Nu înțeleg alegerea Teatrului Odeon de a-l invita pe acest individ. Nu înțeleg nici de ce UNATC tolerează prezența lui Puiu Șerban ca profesor în școală, după atâtea acuzații de hărțuire la adresa sa. Teatrul românesc are nevoie de curaj, asumare, onestitate.    

BIO

► După ce a absolvit studiile de actorie la UNATC – București și un master de regie și dramaturgie la Paris, Eugen Jebeleanu și-a dedicat activitatea regiei de teatru, operă și, mai nou, de film. În 2010 a fondat, împreună cu dramaturgul Yann Verburgh, Compania 28, iar mai apoi Cie des Ogres în 2017, colaborând în ultimii ani cu cele mai importante teatre din țară, printre care se numără și cele din Sibiu sau București.

► De asemenea, a semnat regia pentru numeroase spectacole jucate pe scenele din Franța dar și din Germania. În 2017, a regizat Căpcăuni, un proiect care a fost recompensat de către Fédération d’Associations de Théâtre Populaire (FATP). Pentru spectacolul Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba din 2019 a primit premiul pentru cea mai bună regie în cadrul Galei Premiilor UNITER. A colaborat cu Opera din Lyon pentru Nunta lui Figaro de Wolfgang Amadeus Mozart.

► În 2020, și-a făcut debutul ca regizor de film cu lungmetrajul Câmp de maci, recompensat în cadrul Festivalului TIFF 2021 cu premiul pentru cea mai bună regie și la Premiile GOPO 2022 pentru cel mai bun film de debut. În 2022 îi este acordat titlul de Cavaler al Artelor și Literelor (Chevalier des Arts et des Lettres) de către Ministerul Culturii din Franța.

AM AVUT O LIVADĂ de Yann Verburgh, după Livada de vișini de A.P. Cehov. FOTO: Sabina Costinel

Regia: Eugen Jebeleanu

Scenografia: Velica Panduru

Muzica: Rèmi Billardon

Distribuția: Matei – Niko Becker

Daniela – Elvira Deatcu

Cati – Alina Berzunțeanu

Radu – Vlad Bîrzanu

Bruno – Ionel Mihăilescu

Paul – Gabriel Pintilei

Liubov Andreevna – Elvira Deatcu

Lopahin – Ruxandra Maniu

Gaev –  Alexandru Papadopol

Trofimov – Nicoleta Lefter

Charlotta – Simona Popescu

Ania – Ioana Bugarin

Varia – Eduard Trifa

Firs – Diana Gheorghian

PESCĂRUȘUL  de A.P. Cehov. FOTO:  Florin Ghioca

Regia: Eugen Jebeleanu

Scenografie: Velica Panduru

Muzica: Rèmi Billardon

Distribuția:

Trigorin: Alexandru Potocean   

Arkadina: Irina Movilă

Sorin: Istvan Teglas

Dorn: Emilian Oprea

Șamraev: Richard Bovnoczki

Polina: Florentina Țilea         

Medvedenko: Ciprian Nicula / Emilian Mârnea

Mașa: Ada Galeș

Treplev: Niko Becker

Nina: Sara Cuncea / Eva Cosac

Prețul aurului/ LE PRIX DE L’OR

Text și regie: Eugen Jebeleanu

Cu: Eugen Jebeleanu, Laura și Ștefan Grigore

Scenografie: Velica Panduru

Colaborator artistic: Yann Verburgh

Consultant dramaturgie: Mihaela Michailov

Coregrafie: Laura și Ștefan Grigore

Prețul aurului este o confesiune vulnerabilizantă în care amintirile din sala de dans, din antrenamente și cantonamente devin o hartă subiectivă a desprinderii de momente formatoare. Biografia capătă relevanță socio-politică și deschide un cadru de reflecție pentru problematici acute, printre care competiția exacerbată și frica de eșec.