Despre clișeu, în teorie și în practică

 Au fost câțiva fericiți care au putut cumpăra totuși single-ul, printre care și semnatarul acestor rânduri; și această istorioară mi-a venit în minte în momentul în care am decis să scriu despre clișee. Pentru că Dan Andrei Aldea, astăzi stabilit în Germania, a parodiat pe Noi nu ne temem“ tocmai clișeele muzicale ale momentului – cântecele patriotice pline de îndemnuri și elanuri, muzica folk tânguitoare sau refrenele rock mai dure. Versurile cântecului sunt compuse de Marin Sorescu, iar povestea este a cea a luptei sătenilor din satul Derdeluș cu omizile care le amenințau recolta. 

Să ne înțelegem, nu înseamnă că toată producția muzicală a momentului era clișeistică, pentru că atunci au apărut, indiferent de regim sau poate în ciuda sa, melodii, formații și cântăreți care sunt ascultați și în ziua de astăzi, după zeci și zeci de ani. Dar au fost destui inși, ca și în prezent de altfel, care au făcut carieră din câteva acorduri; în plus, ritmurile corurilor patriotice erau în stare să te scoată din minți, la propriu, și probabil cu acest tip de creație, dacă o putem numi așa, a avut treabă Aldea. Pentru curioși, piesa există pe YouTube și merită, în mod sigur, mai mult decât cele 4.600 de ascultări de acum. Iar poezia lui Sorescu va despărți capitolele acestui text; cititorii vor decide dacă omizile au sau nu legătură cu clișeele.

Omizi, voi ultimi luciferi,  /  Cu peri băloși pe trupul hâd,  /  V-aud prin pomii fructiferi,  /  Croncănitoare ca și ieri,  /  Cum pașteți frunza, cât de cât.

Corporatist sau antreprenor, șef sau subaltern, angajat sau angajator, consumator de prelegeri de dezvoltare personală sau profesională, nu veți putea să nu remarcați o standardizare a replicilor, a discursurilor sau a termenilor folosiți în numai în afaceri, dar și în cotidian. De câte ori nu v-a informat un CV că veți avea de-a face cu o persoană proactivă? De câte ori ați auzit că oamenii sunt cea mai importantă resursă a unei companii, de câte ori ați citit îndemnul „think outside the box“, de câte ori ați fost înștiințat că “schimbarea începe cu tine“ și de câte ori un vorbitor motivațional v-a îndemnat “să treceți la următorul nivel“? Câte melodii moderne apar în formula fată/băiat cu doi băieți/fete dansatori în spate, cu recitativ rap la refren dacă avem o fată cântăreață și cu o frază muzicală lentă cântată de o fată dacă interpretul este băiat? Câte serii de supereroi trecând prin aceleași confruntări cu forțele întunericului am văzut, vedem sau vom vedea pe ecranele cinematografelor? Câte cărți, de la Codul lui DaVinci încoace, create pe șablonul misterului cu tentă religios-(pseudo)științifică, menit să răstoarne valorile întregii lumi, să mai citim? De câte ori oamenii „au luat cu asalt supermarketurile“, de câte ori a coborât sau a urcat “mercurul din termometre“, câte “fiare contorsionate“ pe șosele sau câte autorități au fost “luate prin surprindere de venirea iernii“? Asta ca să nu mai vorbim de replicile standard de care este plin Facebook, de cugetările cu poză like‑uite și share-uite, de subiectele standard ale rețelelor sociale și de focurile de paie iscate de acestea.

Rodica Zafiu, profesor universitar doctor la Facultatea de Litere a Universității din București, definește clișeul drept o asociere de cuvinte, o sintagmă care începe prin a fi o inovație, care se banalizează apoi, intră în uz și începe să se repete supărător. Clișeele sunt inevitabile și, spune Rodica Zafiu, odată preluate de presă, nu trebuie musai condamnate, fiind un fel de rău necesar pentru a face comunicarea mai comodă; pot supăra pe cei atenți la eleganța exprimării, dar, în cazul persoanelor mai puțin atente sau mai puțin cultivate, activează o înțelegere rapidă și minimală. Devin supărătoare atunci când se transformă în automatisme fără rost.

Totuși, cu îngăduință sau fără în privire, să facem niște calcule: în limba română sunt în jur de 70.000 de cuvinte, din care în jur de 1.500 fac parte din fondul principal. Pentru a avea încă un reper, să spunem că Eminescu a folosit în opera sa literară cam 5.000 de cuvinte, din care 3.000 pot fi socotite “de bază“. Cu o asemenea bogăție lingvistică, de ce apar, totuși, clișee, și de unde vine nevoia de standardizare a discursului?

Psihologul Claudiu Ganciu spune că este vorba despre anumite concepte care, la un moment dat, ocupă piața și gândirea. “Este cazul «inteligenței emoționale», care a fost și este un termen în vogă. În sine, termenul este o descriere a ceva ce există deja și care nu presupune nicio dinamică. Termenul în sine, din punct de vedere psihologic, este, practic, inutilizabil, este ca și cum ai spune despre cineva că este o ființă umană. Dar a prins. Faptul că atrage atenția este în sine un rol pozitiv, de genul «Haideți să ne gândim la faptul că omul are o inteligență și are și emoții». În spatele stereotipului este ceva ce există, care are sens. Dar totul este îmbrăcat într-o mișcare de marketing“, explică Ganciu. 

Și, adaugă el, mai apare un aspect, al multiplicării; de exemplu, cu cât sunt mai multe boli, cu atât sunt mai multe medicamente. “Și atunci se urmărește o diversitate a bolilor, din motive preponderent economice. Cam toți copiii suferă acum de ADHD, înainte sufereau de autism, sunt mode care vin, trec și ocupă gândirea și piața. La fel este în zona clișeului. Mișcarea este spre o nivelare de genul «Avem puține cuvinte și le folosim pe acelea».“ O mare parte din clișee sunt traduceri mai mult sau mai puțin forțate din engleză, pe care le facem împinși fiind de globalizare. “Limba engleză este de referință, indiferent de naționalitate ne înțelegem în engleză când nu știm limba localnicilor. Nu avem încă, după 25 de ani, oameni suficient de creativi, care să creeze cuvinte în limba română, mai ales cuvinte tehnice în limba română. Nu există o gândire românească care să fie promovată, care să folosească termeni autohtoni cu un mare potențial filosofic și social. Dacă ar fi o gândire în limba română, ar există și o utilizare a vocabularului român“, spune Ganciu.

Clișeele sunt la îndemână, ne vin ușor, sunt primele pe limbă, iar uneori dau impresia de profesionalism sau de credibilitate, pentru că sunt cuvinte pe care le auzi des și sunt acceptate, spune Sandra Jitianu, manager în cadrul firmei de consultanță în management Ensight Management Consulting. „Pot fi folosite din prudență. În anumite împrejurări te acoperi cu un clișeu, nu sari în ochi ca vorbitor sau emițător de păreri, sau poate vrei să fii convențional, să te menții într-o zonă neutră, în care nu poți fi atacat. Poate să fie și din lene – «Nu stau să caut un cuvânt românesc, nu stau să caut un cuvânt mai cu miez sau cu sens, spun ce îmi vine primul lucru, pentru că este cel mai indicat». Aceasta pentru că vreau să proiectez o imagine de credibilitate, de importanță proprie, sau din neștiință, dar și, uneori, pentru că sunt cele mai potrivite. Într-o situație tipică folosești un șablon“, adaugă Sandra Jitianu.

Și mai este vorba și de rutină. Rutina este bună, nu strică și creează disciplină, dar devine dăunătoare în momentul în care începe să știrbească din autenticitate, când abate individul de la potențialul său, crede Iuliana Stan, managing partner la compania de consultanță Human Synergistics România. “Îți poți urma visul și dacă nu-ți spune cineva, dar dacă îți spune, te stimulează. «Urmează-ți visul» nu ar trebui să fie un stimul, ci un rezultat. «Dezvoltarea personală», un alt clișeu corporatist, este bună, dar trebuie făcută în mod discret. Toată lumea se dezvoltă într-un mod sau altul, dar dacă fac o lozincă din asta nu știu dacă obțin ceva.“