Decenii de relații

A fost și este o vreme a fierberii în Republica Moldova, iar acordul privind asistența financiară rambursabilă între România și Republica Moldova, semnat la Chișinău, la 7 octombrie 2015, în valoare de 60 de milioane de euro, va trece, desigur, rapid prin mașina de vot a Casei Poporului. Și, dincolo de nevoia de reforme cerută de români și de europeni, cei mai nevoiași cetățeni ai Republicii Moldova vor primi un ajutor de urgență care i-ar putea ajuta să iasă cu bine din iarnă. În continuare?

Să ne întoarcem un pic în timp, în anul 2005; premierul Vasile Tarlev vizitează Bucureștiul, vizită privită drept o încercare de apropiere a autorităților moldovene de România și o distanțare față de Moscova. Dar Republica Moldova era în situația de a face față unei crize energetice, în condițiile în care Centrala Electrică de la Cuciurgan, situată în Transnistria, sistase livrările de energie către republică. Centrala se afla în proprietatea gigantului energetic rus RAO EAS Rossii și asigura mai mult de jumătate din necesitățile de energie electrică ale republicii.

Centrala de la Cuciurgan a oprit livrarea curentului pe motiv că distribuția de electricitate, deținută de grupul Union Fenosa, refuzase majorarea tarifului de la 3,05 la 4,08 cenți pentru un kilowatt-oră. Decizia furnizorului poate fi interpretată ca fiind una de natură economică, dat fiind refuzul Chișinăului de a accepta majorarea prețului. Dar mulți au spus că decizia avea și o pronunțată încărcătură politică în contextul relațiilor dintre Moldova și Rusia, nu tocmai prietenești atunci. La mijloc, România. Oficialii români au invocat la întâlnirile cu Tarlev o datorie de 30 de milioane de dolari, care data din perioada 1998 – 1999, când republica s-a confruntat cu o situație asemănătoare, oprirea livrărilor de la Cuciurgan.

În mai 1999 Moldova datora CONEL, compania de electricitate de atunci, aproape 9 milioane de dolari. Datoria urma să se compenseze prin participarea unui consorțiu românesc alcătuit din SNP Petrom și un grup de firme private la privatizarea distribuitorului moldovean de produse petroliere Tirex Petrol. Un șir lung de negocieri fără finalitate și viziunile diferite ale celor două părți asupra prețului tranzacției au făcut ca afacerea să cadă. Tirex a fost preluată de o companie germană, care a oferit 500.000 de dolari pentru 82% din acțiuni și s-a angajat să investească 5 milioane de dolari în infrastructură. La începutul anului 2000 datoria moldovenilor pentru electricitate crescuse la 22 de milioane de dolari, la acea dată echivalentul facturii pentru gazele naturale necesare României pentru o lună de zile.

Situația este discutată la o întâlnire a premierilor de atunci, Mugur Isărescu și Dumitru Braghiș, în ianuarie 2000, dar fără nicio finalitate. În martie, CONEL avertiza Moldtranselectro că va opri livrările, dacă nu își primește banii, iar la începutul lui aprilie vine propunerea guvernului Republicii Moldova: plata în bani și produse agricole, pentru început semințe de porumb în valoare de 2 milioane de dolari (datoria era deja de 28 de milioane de dolari).

Porumbul provenea din confiscări de la diverși agenți economici și a fost refuzat de CONEL. Alegerile și schimbarea politică din anul 2000 au făcut ca problema datoriei să treacă în planuri secunde, în România. Abia în august 2001 Adrian Năstase, în calitate de premier, mai făcea referire, nemulțumit, la problema datoriei, dar în alt context: datoriile Republicii Moldova față de Ucraina au fost transformate, prin intermediul unei societăți private, în acțiuni la rețelele de electricitate, ceea a determinat anularea licitației lansate pentru aceste rețele, la care participau și societăți românești. Și apoi nimic, timp de patru ani. A mai fost pomenită la vizita lui Tarlev și pe urmă becul s-a stins, figurat vorbind. 

Este doar un episod din istoria alambicată a relațiilor dintre România și Republica Moldoba, bazate pe o frăție oportunistă. Am citit analize care vorbesc despre o Moldovă menită să rămână veșnic un stat asistat, care și-a epuizat opțiunile de politică externă, adică apropierea de Rusia sau de Europa. Proeuropenismul de acum mi se pare a fi din nou o soluție dictată de aceleași rațiuni oportuniste. Iar nemulțumirea moldoveanului din stradă nu are de-a face cu Rusia sau Europa, ci cu corupția, cu sărăcia, cu nivelul de trai scăzut. În rest, opțiunile pentru România sunt destul de reduse, deși spațiu de manevră ar fi. Putem impune condiții (asta dacă nu va apărea o mână prietenească de ajutor pentru Chișinău din partea Moscovei), putem investi, putem primi și școli tineri, putem oferi în continuare ajutor populației.

Există un semn de întrebare, dacă România va putea face asta în anul electoral 2016, cu propria populație destul de nemulțumită și cu o clasă politică descalificată.