De unde vine sila socială. Au intrat în partide ca să schimbe politica, dar au ajuns să fie schimbați ei de politică

„Căci ce fac cu propriile mijloace sau împreună cu altul, trebuie să tindă numai spre realizarea a ceea ce este util binelui public și în armonie cu acesta.”* 

Se spune – „se spune”, pentru că nimeni nu știe sau eu nu știu cine a spus-o; „se spune”, așadar, că, dacă vrei să te îndepărtezi de Dumnezeu, trebuie să te apropii de teologie – paradoxal, având în vedere etimologia cuvântului: „teologie” – cuvântul lui Dumnezeu, de la grecescul „theos” – zeu și „logos” – cuvânt.

Prin imitație, la fel de bine ai putea spune: dacă vrei să de îndepărtezi de politică, apropie-te de partide – și aici există un paradox pentru „politică” derivă din grecescul „polis” – cetate; prin urmare politica vizează treburile cetății, iar în antichitatea greacă și în cea romană, mai apoi, erai un marginal, dacă nu te implicai în treburile cetății.

De ce această distanțare teribilă?

Este celebră între celebrități o fotografie cu o fată purtând un tricou cu inscripția: „Mă piș pe el de vot!” Blogosfera și toți dedicații binelului public au înjurat și nu cred să fi fost, la acea vreme, ceva mai detestat în România – o Românie în care, la urne, ajunseseră, la ultimele alegeri legislative, 39% dintre cei cu drept de vot: adică 4 din zece au votat și 6 au stat acasă; dar au respectat, de la distanță, votul, nu au făcut pipi pe el.

Lăsând la o parte toate teoriile politice, un lucru trebuie să observăm aici. Mai vedem, pe ici pe colo, candidați din vechea gardă – un Petre Roman, un Traian Băsescu, un Popescu-Tăriceanu. Nu ei sunt, însă, problema, ei sunt doar oameni care nu-și pricep clipa. Oameni pe care filosofii stoici i-ar fi privit cu dispreț, dar pe care cei de pe aici îi privesc doar cu îngăduiță.

Dar ceilalți? Garnitura politică este nouă, majoritatea celor din politica de azi erau copii, la revoluție. Sunt crescuți într-o altă epocă. De unde atunci lehamitea, și a lor și a celorlalți?

Cunosc oameni pricepuți, cu școli bune, care au intrat în politică. Au intrat cu gândul să schimbe politica. Și au sfârșit prin a fi schimbați ei de „politică partidelor”, în cel mai rău sens al unei astfel de sintagme.

Nu spun că nu trebuie să respecți doctrina unui partid. Trebuie. Dar aș fi vrut să cred că astfel de oameni se întorc la etimologii și la sensuri.

„Căci ce fac cu propriile mijloace sau împreună cu altul, trebuie să tindă numai spre realizarea a ceea ce este util binelui public și în armonie cu acesta”, spune Marcus Aurelius, cel citat la început. Or, o astfel de judecată nu rezonează deloc cu spusele unui mare demnitar din guvernul de azi: „sunt un soldat loial al partidului, fac ce spune partidul.” Și nu face deloc casă bună cu trecutul de nimic al celor care ocupă și ocupă, în continuare, cele mai bune poziții în stat – totul, în numele schimbării. 

În epoca romană exista ceea ce se chema “cursus honorum” (scara onorurilor); era o ierarhie detaliată a funcțiilor publice posibil de urmat și a ascensiunii demnitarului. Nu era o societate ideală, dar proștii nu ajungeau, cu una ,cu două, în fruntea ministerelor. O astfel de ierarhie există azi în administrația publică a multor țări – Franța, Germania, UK, USA.

Nu idealizez nimic. Doar că poziția de „soldat al partidului” de la noi, necesară pentru ascensiune rapidă, pune o lingură de untură de pește pe limba disprețului social. Astfel de soldați ai disprețului public distrug mai lesne o societate decât o pot face soldații străini. Pentru că, împotriva soldaților străini, se va ridica, la un moment dat, plebea. Împotriva celor de aici, oamenii se întorc în silă: mă piș pe el de vot!

Marcus Aurelius, împăratul stoic, ultimul dintre marii stoici, își scria meditațiile în cortul lui de război. Din cortul de război, din cea mai mare poziție socială pe care o putea atinge un om – și nu doar om, pentru că era zeu deja -, el gândea la „binele public”. Sunt zeci de locuri în meditațiile lui în care face trimitere la „binele public”. Acum 2000 de ani, împăratul stoic își spunea: nu trebuie să-ți fie frică de moarte, pentru că atât ți-au hărăzit zeii și natura. Dar, atât cât trăiești, țelul tău trebuie să fie binele public. Nu mai discuta despre cât de bun trebuie să fie un om, ci fii tu un astfel de om.

Eu, ca om ce nu aspiră la funcții publice, îmi permit neștiința. Dar, ca alegător, vreau să știu: poate careva dintre candidații de azi – pentru a x-ulea mandat –  să definească „binele public” și, mai ales, să se pună în slujba lui?

* Marcus Aurelius, „Gânduri către sine însuși”, Humanitas, 2020, pagina 94. Traducere din greaca veche de Cristian Bejan