De la extaz la agonie

Banii din chenzină „fug” mai repede de pe card sau din portofel. Suma de pe bonul de cumpărături s-a umflat serios față de acum un an, de pildă. Costul serviciilor medicale a luat-o razna, marcând plusuri în procente de două cifre. Totul s-a scumpit, salariile și veniturile, în general, nu au ținut pasul. Cu toate acestea, „poza” macro­economică a țării zugrăvită de cifre seci arată recorduri. Produsul Intern Brut al României, care înseamnă valoarea adăugată produsă în țară, a crescut de opt ori în ultimii 25 de ani, de la echivalentul a 37 mld. euro în 1998 la 322 mld. de euro în 2023, conform prognozei. Dintre toate țările europene, România a bifat cea mai rapidă dezvoltare. Daaaar… România a pierdut în ultimii 10-15 ani circa 20% din forța de muncă din cauza emigrației, ceea ce duce la decalaje de competențe, deficite în roluri-cheie, cereri salariale distorsionate, arată raportul Băncii Mondiale.

O nedumerire publicată de Fini în ZF mi-a sărit în ochi: De ce aleg românii să lucreze peste hotare, dacă în țară ar putea fi plătiți aproape la fel? Chiar așa. Oare de ce? M-am întrebat și eu. Firește, răspunsurile sunt variate, de la caz la caz.

Eu văd două componente diferite ale emigrației – pur și simplu privind la ce se întâmplă în jur cu membri ai familiei, prieteni, cunoscuți. Sunt brațele și creierele. Gulerele albastre și gulerele albe. Cataliza­torul este același, de fiecare dată: nemulțumirea. Generată de nivelul de trai, de diverse atrocități petrecute prin spitale, azile, pe șosele, prin Parlament, primării sau te miri pe unde. Nemulțumire generată de nedreptate – brațul legii are o lungime variabilă în funcție de locul în care este amplasat cel vizat.

Și gulerele albe sunt de două feluri: cei aflați la începutul vieții, care merg la studii și rămân pe alte meleaguri, și cei care pleacă cu jobul. Poate că după ce scad cheltuielile din venituri nu e mare diferență față de același calcul aplicat pe plan local. Diferența o face însă nivelul de stres, fiecare cu particularitățile lui.

Cât privește gulerele albastre, din păcate însă, oamenii nu înțeleg. Nu înțeleg că un venit de 800 de euro pe lună în străinătate nu e neapărat mai bun decât –  să zicem – un salariu net de 2.000 de lei pe lună în țară. Pentru că lucrând peste hotare, la munca de jos, foarte des nu sunt cu actele „în regulă” (desigur, acest lucru se poate întâmpla și aici) și nu au beneficiile aduse de taxe. Mai toți văd taxele plătite doar drept corvoade, dar sunt total surprinși să afle că nu au dreptul la concediu medical sau plata acestuia după o lună de muncă (desigur știți – pentru dreptul de concediu medical este necesar un stagiu de cotizare de minimum șase luni din ultimul an anterior perioadei în care se acordă concediul medical). Dar dacă gulerele albastre au suficient noroc sau intuiție, fler ori ambiție, cu siguranță pensiile plătite în țările vestice și sistemele, în general, bat condițiile de pe piața locală.

Raportul „Diagnostic sistematic de țară actualizat (România)” al Băncii Mondiale mai pune niște sare pe rană: în total, populația României a scăzut de la 22,8 milioane la 19,1 milioane între 2000 și 2021 și se preconizează că va scădea la 17,8 milioane până în 2030. Întrucât românii care emigrează sunt de obicei mai tineri și cu un nivel de educație mai ridicat decât populația rămasă, societatea românească îmbătrânește și suferă de pe urma unuia dintre cele mai grave exoduri de creiere din întreaga lume, sunt de părere analiștii de la BM. Mihai Marcu, președintele MedLife, premiat la Gala CEO Awards 2023, contrazice ferm această idee și are două argumente – pe de o parte fenomenul de întoarcere a medicilor din străinătate (lent, dar există) și pe de altă parte cel al absolvenților de liceu care aleg în număr mai mic să-și continue studiile în altă țară.

Dacă ar fi să luăm în considerare raportul Băncii Mondiale, ce înseamnă exodul creierelor pe termen lung? Că n-o să mai fie nici doctori, asistente, IT-iști, instalatori, mecanici, sudori șamd. În general cu cât o muncă este mai nișată, cu atât este deja – și va fi tot mai – greu de găsit un specialist. Deja considerăm că un meșter bun merită așteptat chiar și un an să amenajeze o locuință, iar programările la medicii cu recenzii foarte bune se fac cu (tot mai) multe luni înainte; oricare dintre rețelele de sănătate private au același sistem, pe varii specializări.

Cum orice plan macro, cu bătaie lungă, lipsește cu desăvârșire din vizorul cârmuitorilor de țară, singurele decizii care se pot lua sunt la nivel mic (cinste operatorilor medicali care „întorc” medici în țară, antreprenorilor care motivează oamenii să lucreze în firme locale) sau micro, pe sistemul traiului într-o bulă sau decizia radicală „îmi fac bagajele, îmi iau familia și caut alt acasă”.

„Facem și noi ce putem când nu mai putem să facem nimic” – replica omului de zăpadă Olaf din celebrul film de desene animate Regatul de Gheață – îi determină pe copii să râdă; aplicată însă în situații din viața reală nu mai e deloc hazlie.   

Ioana Mihai-Andrei este editor Business Magazin