De ce tac marile companii în era Trump?

Alegerea lui Donald Trump a redeschis o dezbatere veche despre rolul corporațiilor în politică. După ani de activism public și poziționări progresiste, America corporatistă pare să fi ales tăcerea. Întrebarea nu mai este dacă businessul este politic, ci cum decide când să vorbească și când să tacă.

Pentru câteva clipe luminoase, visul lui Milton Friedman trebuie să fi părut mai aproape ca oricând de realitate în America corporatistă. Donald Trump fusese reales președinte, iar reducerile de taxe și impozite corporate și relaxarea reglementărilor pe care le promisese în campanie puteau fi văzute la orizont, scrie Bloomberg. Orice fel de pârghie pe care muncitorii obișnuiți reușiseră să o încropească în anii de după pandemia de COVID-19 a fost în mare parte zdrobită și, cu siguranță, noua administrație avea să se ocupe de ceea  ce mai rămăsese. Erau apuse și vremurile în care executivii trebuiau să afișeze și să manifeste dezaprobarea corporativă față de rasism, sexism sau homofobie chiar dacă nu aveau chef, așa cum mulți dintre ei au fost forțați să facă în timpul #MeToo sau al mișcării Black Lives Matter. Puteau să renunțe la discuțiile despre politică – ceea ce nu este chiar același lucru cu ieșirea din politică – și să se întoarcă la maximizarea valorii pentru acționari oricum doreau ei.

Pentru mulți executivi, acest sentiment de libertate nou dobândită nu a durat prea mult. Acțiunile administrației Trump – privind o serie întreagă de probleme, dar în special tratamentul brutal aplicat suspecților de imigrare – au determinat publicul larg să caute persoane și instituții proeminente care să-și folosească puterea sau influența, așa cum au făcut-o în urmă cu doar câțiva ani. Însă de data aceasta țara s-a lovit de o tăcere aproape totală și a fost lăsată să speculeze asupra motivului. Cu siguranță, unii dintre acești executivi de megacompanii pur și simplu susțin noua administrație și politicile acesteia sau s-au poziționat deja pentru a beneficia de acestea. Unii poate se tem de pedepse – nu în mod nejustificat – sau vor să rămână în grațiile lui Trump pentru a putea solicita aprobări pentru fuziuni, excepții de la plata taxelor sau contracte guvernamentale lucrative. Alții poate că se bazează pe TACO, acronimul pentru Trump Always Chickens Out, popular printre bancherii care urmăresc răspunsul președintelui la panica de pe piața bursieră, o teorie care spune că așteptarea retragerii administrației în situații critice sau atunci când aceasta este strânsă cu ușa dă de obicei rezultate suficient de bune. Însă executivii din diverse industrii au făcut eforturi și pentru a se feri să facă comentarii publice despre politică, iar experți influenți în afaceri și drept au pledat pentru exact acest lucru: un articol din 2024 din University of Chicago Business Law Review susținea că orice altă cale de acțiune ar putea fi interpretată drept fraudă cu valori mobiliare, deoarece declarațiile publice ale corporațiilor în sprijinul cauzelor progresiste tindeau să intre în conflict cu chiar acțiunile și interesele de afaceri ale companiilor respective. „Problema fundamentală este că marile companii nu sunt echipate instituțional pentru a ocupa un loc central în dezbaterile politice. Sunt actori economici în mod inerent egoiști, cu obiective care adesea intră în conflict cu cele ale societății”, au scris autorii analizei, profesorii de drept comercial Jill Fisch și Jeff Schwartz. Într-adevăr, când te gândești la faimosul edict al domnului Rogers de a „căuta ajutoare” în vremuri înfricoșătoare, America corporatistă nu este tocmai locul unde ar trebui să începi să cauți.

Pentru mulți executivi, acest sentiment de libertate nou dobândită nu a durat prea mult. Acțiunile administrației Trump – privind o serie întreagă de probleme, dar în special tratamentul brutal aplicat suspecților de imigrare – au determinat publicul larg să caute persoane și instituții proeminente care să-și folosească puterea sau influența, așa cum au făcut-o în urmă cu doar câțiva ani. Însă de data aceasta țara s-a lovit de o tăcere aproape totală și a fost lăsată să speculeze asupra motivului.

Dacă Trump ar fi fost hotărât să-i îmbogățească și să le facă afacerile mai profitabile, atunci ar fi putut fi o pilulă ușor de înghițit. Trump a făcut câteva lucruri care sunt pe placul tuturor – reducerile de taxe au venit așa cum era de așteptat, iar multe companii din industrii precum tehnologia, energia și asistența medicală au văzut reglementările reduse și piața fuziunilor și achizițiilor deschisă. Dar au avut parte și de haos tarifar, de creșterea prețurilor, un dolar slăbit, o piață a muncii în scădere și agenți federali de aplicare a legilor privind imigrația care au făcut ravagii în orașele americane, terorizând copii în drum spre școală, răpind oameni de pe stradă și de la locurile lor de muncă și organizându-și operațiunile în incinta unor afaceri private, cum ar fi hotelurile Hilton și parcările Home Depot. Oricum, executivii au înghițit pilula.

Liderii companiilor afectate direct de aceste schimbări au fost în mare parte tăcuți, au ezitat sau s-au ferit să acționeze atunci când au fost îndemnați să-l critice pe Trump. (Hilton Worldwide Holdings a eliminat din rețeaua sa un francizat Hampton Inn din zona Minneapolis pentru anularea rezervărilor de camere efectuate de ICE. Home Depot a declarat că firma nu este notificată în prealabil cu privire la raidurile ICE planificate pe proprietățile sale și că nu are dreptul legal de a refuza accesul agenților.) Abia după ultima dintre cele două crime de pe străzile din Minneapolis, în care agenții CBP l-au împușcat în spate pe Alex Pretti, asistent medical de 37 de ani de la terapie intensivă, după ce l-au bătut și imobilizat pe trotuar, unii dintre cei mai puternici oameni de afaceri din statul Minnesota au făcut o declarație. Pe măsură ce videoclipurile cu execuția lui Pretti se viralizau online, directorii unui grup de peste
60 de companii cu sediul în Minnesota au semnat o scrisoare de la Camera de Comerț din Minnesota în care se solicita „dezescaladarea imediată a tensiunilor”, dar fără a menționa ICE, pe Trump sau pe vreunul dintre locuitorii din Minnesota morți fără vreo condamnare oficială.

Printre aceștia, directorii executivi ai celor mai mari companii din Minnesota, inclusiv 3M, Best Buy, Cargill, General Mills, Target și UnitedHealth, au asigurat publicul că au lucrat din greu în culise pentru a determina administrația să revină pe cursul corect. Target, în special, nu a comentat tratamentul aplicat de ICE unora din propriii săi angajați, care au fost reținuți de agenți în timp ce se aflau la locul de muncă la unul din magazinele din zona Minneapolis. În afara statului Minnesota, cei mai importanți lideri de afaceri din țară și-au reluat rapid  eforturile publice de a intra în grațiile lui Trump. La câteva ore după uciderea lui Pretti, de exemplu, un grup de executivi, inclusiv directorul general al Apple, Tim Cook, CEO-ul de la Amazon, Andy Jassy, și directorul general al Zoom, Eric Yuan, și-au petrecut seara la Casa Albă pentru o proiecție privată a filmului Melania, un documentar despre prima doamnă a Americii pentru care Amazon MGM Studios a cheltuit cel puțin 75 de milioane de dolari pentru a-l licenția și promova.

Naomi Lamoreaux, specialist în istorie economică și profesor emerit la Universitatea Yale, spune că consolidarea pieței a exacerbat probabil complicitatea corporativă. „În acest tip de mediu, actorii politici pot manipula cu adevărat economia”, spune ea. „Există un număr relativ mic de companii foarte mari care au nevoie de una sau alta, care depind fie de favorurile statului, fie de faptul că statul le lasă să profite de avantajele lor.”

Deși acest lucru poate părea o abatere pentru companiile care au petrecut ultimul deceniu lăudându-și cu exuberantă buna-credință progresistă – parade Pride, inițiative de diversitate în angajare, investiții în protejarea mediului, în societate și guvernanță – este mai degrabă o revenire la forma naturală pentru afacerile americane. Corporațiile, spune Lamoreaux, nu sunt actori inerent politici, dar cele care devin suficient de mari pentru a exercita o influență sau o putere reală devin invariabil politice, argumentând pentru interesele lor în dezbateri despre lucruri precum politica de reglementare și cea a muncii. Cea mai mare parte a acestui lucru se desfășoară în mod privat și cu stratul suplimentar de anonimizare oferit de organizații precum grupurile comerciale sau comitetele de acțiune politică, permițând oricărei corporații să evite să-și pună numele direct pe lucruri inestetice, cum ar fi creșterea alocațiilor pentru deversarea de substanțe chimice sau deteriorarea drepturilor muncitorilor.

„Problema fundamentală este că marile companii nu sunt echipate instituțional pentru a ocupa un loc central în dezbaterile politice. Sunt actori economici în mod inerent egoiști, cu obiective care adesea intră în conflict cu cele ale societății”, au scris autorii analizei, profesorii de drept comercial Jill Fisch și Jeff Schwartz. Într-adevăr, când te gândești la faimosul îndemn al domnului Rogers de a „căuta ajutoare” în vremuri înfricoșătoare, America corporatistă nu este tocmai locul unde ar trebui să începi să cauți.

De-a lungul deceniilor, lumea de business a depus eforturi mari pentru a-și extinde capacitatea de a modela politica fără a se implica direct în discuțiile despre politicile publice. Se poate argumenta că aceste eforturi, așa cum le înțelegem acum, au început cu ceea ce este cunoscut sub numele de memorandumul Powell, un plan amplu, prezentat în privat Camerei de Comerț a SUA în 1971 de către viitorul judecător al Curții Supreme Lewis Powell, pe atunci avocat corporatist. Powell, care este cunoscut în mare parte pentru liberalismul său social, a intitulat memorandumul „Atac asupra sistemului american de liberă întreprindere”, iar în acesta el a cerut companiilor să desfășoare o operațiune amplă de influență în mass-media, în mediul academic și sistemul judiciar pentru a-și apăra indirect interesele de atacurile progresiste. Se spune că acest cri de coeur a inspirat fondarea unor grupuri de influență libertariene sau conservatoare, inclusiv Institutul Cato și Fundația Heritage.

Multe dintre eforturile descrise în memorandumul Powell au fost întreprinse, iar unele dintre ele s-au dovedit eficiente. Poate că niciunul nu a fost mai eficient decât cel de a influența sistemul judiciar, care a pronunțat o serie de hotărâri notabile în anii 1970, extinzând influența corporațiilor private. Printre acestea s-a numărat și cazul Citizens United vs. Comisia Electorală Federală, un caz din 2010 în care Curtea Supremă a aprobat efectiv capacitatea corporațiilor de a cheltui bani nelimitat în alegeri pentru a-și susține candidații preferați. Pentru a facilita aceste cheltuieli, a fost creat un nou tip de instrument de finanțare numit comitetul independent dedicat exclusiv cheltuielilor – mai cunoscut sub numele de super – PAC – care poate accepta bani de la companii fantomă sau organizații nonprofit care nu trebuie să își dezvăluie donatorii.

Ocaziile în care comunitatea de afaceri a considerat potrivit să încalce această lege a tăcerii, omertà, sunt relativ puține și, de obicei, ele necesită o combinație de circumstanțe extraordinare și o aliniere publică largă în spatele unei anumite părți. Multe companii americane, de exemplu, au fost fericite să facă afaceri cu Germania nazistă până când Japonia a bombardat Pearl Harbor. Multe corporații mari au preferat să nu se implice în Mișcarea pentru Drepturile Civile până când reportajele televizate despre violența dezgustătoare care a fost abătută asupra protestatarilor pașnici din Sud la începutul anilor 1960 le-au forțat mâna. A fost nevoie de decenii de presiune din partea muncitorilor și consumatorilor înainte ca indignarea internațională față de încarcerarea lui Nelson Mandela să convingă unele companii americane, inclusiv Coca-Cola, să înceteze să mai facă afaceri cu Africa de Sud în epoca apartheidului. În 2021, SUA au fost atât de uniform îngrozite după ce susținătorii lui Trump au luat cu asalt Capitoliul pe 6 ianuarie, încât chiar și unii dintre cei mai înfocați susținători din America corporatistă ai președintelui i-au cerut public acestuia să se retragă. Aceste evenimente sunt exemple de ceea ce am putea numi o stare de excepție corporativă – momente în care țara este atât de unită în indignarea ei încât corporațiile nu au de ales decât să se supună presiunilor de a acționa sau cel puțin de a vorbi, chiar dacă vorbele lor și comportamentul lor corporativ nu se împacă. Deceniile de promisiuni ale lumii corporatiste privind responsabilitatea socială nu au fost niciodată luate ad litteram. Cu toate acestea, a fost util pentru societate faptul că companiile s-au simțit obligate să le respecte – acele promisiuni au fost, dacă nu altceva, o reflectare a ceea ce executivii credeau că societatea cere. Ceea ce ne spune acum comportamentul corporațiilor nu ar putea fi mai clar: au analizat riscurile și au decis că încă este în avantajul lor să stea în continuare alături de Trump. Executivii nici măcar nu mai pretind că sunt cetățeni buni.  

Traducere și adaptare: Bogdan Cojocaru