De ce se bate Pascal Bruckner cu ecologiștii

Dacă, până acum a atacat, din toate unghiurile, problema sexului și a iubirii, prin ultima sa carte (la a cărei lansare românească a ținut să fie prezent, cu ocazia Târgului Gaudeamus din luna noiembrei a anului trecut) a încercat să distrugă mitul ecologiei văzute ca singur colac de salvare a omenirii și nenumăratele poncife cu care ne-am obișnuit să-i vedem înconjurați pe filosofii și pe activiștii “verzi”.

Atenție, nu este un pamflet antiecologist, ci un text care, amestecând ironia și disprețul, stigmatizează tragismul apocaliptic, lamentația, jalea fără margini din discursurile, tot mai răsunătoare, ale acelor ecologiști care vor să salveze planeta, nimicind omul. Ale acelor profesioniști ai depresiei care au făcut din ecologie o ideologie profund antiumanistă, care a ajuns să împrumute din religia creștină retorica și simbolurile (păcatul originar, credința escatologică etc.) doar ca să poată culpabiliza mai bine omul contemporan și ca să poată vesti Occidentului sfârșitul timpurilor.

Dare iată cum își rezumă autorul viziunea: “Ecologia a devenit o ideologie globală, care acoperă întreaga existență, de la modurile de producție la felurile de a trăi. Regăsim în ea toate ticurile marxismului, aplicate acum mediului înconjurător: scientismul omniprezent, viziunile înspăimântătoare despre realitate, admonestarea oamenilor vinovați de a nu-i fi înțeles pe cei care le vor binele. Toate neroziile bolșevismului, maoismului și troțkismului sunt reformulate la pătrat, în numele salvării planetei. Toți acești autori, ziariști, politicieni sau savanți sunt unii mai dezgustători decât alții, dar pretind că sunt hiperlucizi: doar ei au o percepție exactă, câtă vreme ceilalți vegetează în bezna din care, într-o bună zi, se vor trezi înspăimântați. Doar ei au ieșit din caverna ignoranței în care tropăie cireada umană, surdă și oarbă în fața evidențelor.”

Pascal Bruckner, “Fanaticii Apocalipsei – Să salvăm Pământul, să pedepsim omul!”, Editura Trei, București, 2012