De ce mi-a plăcut Dinu Patriciu, deși am spus că nu mi-a plăcut

O să reformulez astăzi titlul, pentru că multe din ideile de atunci au rămas valabile, și o să încerc să spun de ce mi-a plăcut Dinu Patriciu, cu toate că că nu mi-a plăcut. Scriam în 2009 că nu l-am plăcut, dar nu în sensul comun al frazei, ci pentru că, de-a lungul anilor, nu am putut depăși un anumit nivel al relației.

De multe ori, ca jurnalist, conversația și balansul dintre oficial și intim te fac să “cojești” un om de straturile impuse de conveniențe și convenții; personal, am fost destul de bun la treaba asta, până să-l cunosc pe Dinu Patriciu. Nu fac parte din jurnaliștii care se tutuiesc cu interlocutorii și nici din categoria celor ce ajung la confidențe, istorioare galante și bârfe, chiar și cu cei pe care începi să-i consideri, în timp, apropiați.

Nu cred că se cuvine așa ceva, din respect pentru amândoi, dar și pentru cititor, și nu acesta este nivelul de intimitate la care mă refer; dar aș fi vrut să pot afla mai multe despre ceea ce a însemnat afacerea Rompetrol, în special în plan uman. Sunt ferm convins că oamenii care au succes gândesc altfel decât muritorii de rând și aici este nivelul la care aș fi vrut să ajung – care a fost modelul, cum a gândit, ce l-a îngrijorat și ce l-a bucurat, cum a ales să facă și cum și-a ales oamenii. Cred că acestea sunt secrete mult mai importante decât simpla poveste a Rompetrol, astăzi parte a istoriei capitalismului românesc postrevoluționar.

Din păcate nici Dinu Patriciu însuși nu a trecut de nivelul titlului, iar la o întâlnire din perioada “mic.ro” a fost destul de formal, dar politicos. Astăzi îmi pare rău că nu l-am bătut la cap suficient ca să înțeleagă ce am vrut să spun și trăiesc un vag sentiment de nemulțumie din cauza asta. Dar cred că raiul petroliștilor arhitecți este conectat la internet și va citi aceste rânduri, acolo unde este, și se va dumiri.

Cred cu toată convingerea că Dinu Patriciu din perioada Rompetrol ar trebui să fie și este un model. Nu vă grăbiți să căutați contraargumente, discuția este lungă și inutilă; Patriciu nu putea fi altfel decât parte a mediului capitalist de după 1989, cu bunele și relele lui. Dar să iei  o companie și două rafinării, să le repui pe picioare, să restructurezi un monstru precum Petromida, care pierdea un milion de dolari pe zi, acestea sunt reușite incontestabile.

Modul în care a reușit să adune și să pună în mișcare una dintre cele mai bune echipe de management ale acelui moment, oameni care au făcut bani serioși, care au făcut business, este, iarăși, un motiv de admirație. Orice lătrău nătâng poate crede și poate spune că putea face și el asta, intoxicat de istoriile realității alternative a societății românești. Îi sfătuiesc pe toți aceștia să încerce măcar cu o tarabă în piață și să vorbească după un an de zile.

Noi l-am perceput altfel și de aceea Dinu Patriciu a fost un favorit al revistei Business Magazin, unde a ținut cel puțin patru coperți. Cred că am citit sau am auzit undeva o vorbă care mi-a plăcut, că fiecare om este ca Luna, are o față vizibilă și una ascunsă; sigur că Dinu Patriciu le-a avut pe amândouă și, în țara unde totul, viața și moartea, bucuria și tristețea, reușita și eșecul, justiția și arestul au devenit spectacol, ambele sale fețe au fost cât se poate de vizibile.

Alegănd ce spunem astăzi despre Dinu Patriciu ne dăm măsura propriei maturități, ca oameni și societate. Cred că este important să nu uităm nicicând ceea ce a făcut bine – clădiri, companii, vorbe, idei – și să învățăm din ce nu a reușit să facă.

Cel mai potrivit mod de a-mi aduce aminte de Dinu Patriciu este chiar povestea capitalului de lucru pentru Petromidia, pe care mi-a istorisit-o prin 2007: “În momentul în care am pornit Petromidia, am plătit primul avans, am pus toate garanțiile la FPS și când m-am uitat în spate, nu mai era nimic. Și umblam la bănci să finanțez capitalul de lucru. Ce am gasit în companie era total diferit de ce era în documentele FPS și aveam de ales să cer banii înapoi sau să îmi asum această chestie și să merg înainte.

Capital de lucru nu era. Rafinaria era goală, conservată bine, dar fără picătură de țiței. Pe 26 ianuarie 2001, ziua în care a murit Horia Rusu (fruntaș liberal, deputat PNL din 1990, n. red.), a trebuit să plec la Viena să mă înțeleg cu o bancă sau să iau bani pentru primul vas cu țiței. Mi-au pus condiția ca acest vapor să vina din Irak, pentru că banca avea controlul direct asupra acestui transport.

Am negociat pentru primele 150.000 de tone, am terminat la opt seara și m-am suit în tren să plec la înmormantarea lui Horia la Timișoara. M-am trezit când trenul pleca din gara Arad, și am tras semnalul de alarmă. Trenul făcuse deja vreo 20 de kilometri, era viscol și eu în pantofi de afaceri. Am mers peste un camp, vedeam lumini la vreo doi kilometri de mine și am luat-o în direcția aceea. La lumina lunii am vazut o mulțime de câini venind spre mine și am urcat pe terasamentul căii ferate.

Am mers trei ore, am căzut, mi-am rupt pantalonii și aveam în cap că aseară am luat 30 de milioane de dolari de la ăia, și acum…
Dimineață m-am urcat într-un camion, m-am dus la gară, între timp mi se descărcase și telefonul, și de la mărire și decădere am ajuns la înmormântare. La o săptamână a venit vaporul; țin minte că a venit la mine un tânar într-o pufoaică și m-a întrebat: «Da’ bani aveți?». Asa a pornit rafinaria”.

Vedeți, pe acest Dinu Patriciu mi-ar fi plăcut să îl cunosc mai bine…..http://www.businessmagazin.ro/opinii/opinie-dom-ne-mie-nu-mi-a-placut-patriciu-4608009