De ce își vinde Roubini afacerea?

Dacă România ar avea consultanți financiari, probabil că m-aș fi referit la aceștia. Dar nu-i avem – mă rog, există, dar nici nivelul la care lucrează și nici rezultatele nu mă îndreptățesc să socot că s-a atins o masă critică de profesioniști și profesionalism – așa că o să încep cu un experiment al unui expert în economie comportamentală, care a ajuns la concluzia că întrebările pe care le pun experții de acest tip sunt nefolositoare; ba mai mult, induc în eroare.

Este vorba de o chestiune comună din lista consultanților – “De cât din actualul salariu aveți nevoie la pensionare?”.

În general la prima întrebare oamenii răspund 75%. Dar dacă sunt întrebați cum au ajuns la această valoare, ridică din umeri și spun că așa credeau ei că trebuie să răspundă. Săpând, s-a dovedit că tocmai industria financiară le-a indus oamenilor răspunsul, chiar consultanții financiari au tot repetat-o și repetat-o în articole și emisiuni televizate.

În studiul efectuat, economistul i-a întrebat pe oameni “Cum vrei să trăiești la pensie? Unde vrei să locuiești? În ce fel de activități te vei angaja?”, întrebări mult mai logice și mai apropiate de aspirațiile umane. Oamenii au spus ce au avut de spus, pe urmă economistul a cuantificat nevoile lor și a reieșit că viitorii pensionari aveau nevoie de 135% din actualele venituri pentru a trăi așa cum visau.

Interesantă dualitate, nu? Consilierii au indus în mulțime un răspuns comod, dar, cum sunt plătiți cu procente din câștigurile realizate, le aduce venituri mai mici; dacă ar întreba oamenii în mod corect, ar trebui să muncească mai mult, dar ar câștiga mult mai mulți bani.

Thomas Sargent și Christopher Sims au câștigat prestigiosul premiu pentru economie pentru că s-au ocupat de relațiile cauză – efect în politicile economice: cum influențează PIB o creștere a dobânzilor sau o reducere de taxe, ce se întâmplă când banca centrală își modifică ținta de inflație sau executivul își schimbă obiectivele bugetare.

Întrebarea corectă pentru cei doi câștigători ai premiului Nobel pentru economie din acest an este “ce se întâmplă când guvernele încearcă să repare economia?”. În România întrebarea nu se aplică, nimeni nu încearcă să repare nimic.

Europa în schimb are o mare problemă de genul acesta și ceasul bate nu numai pentru Grecia, ci pentru Uniune în ansamblu. Cât de puternice sunt guvernele în încercarea lor de a preveni recesiunea și unde se va opri răbdarea contribuabililor din Germania sau Franța? Ce se va întâmpla după ce inevitabilul se va produce și oficialii europeni vor fi pus în aplicare planul de recapitalizare a băncilor de care vorbește acum toată lumea? Or să fie suficient de mulți bani pentru a mulțumi jucătorii din piață?

Nu cumva guvernele și-au epuizat opțiunile pentru susținerea economiei?

Cum va arăta lumea când toate acestea se vor fi liniștit?

Cel mai bună abordare pe care am văzut-o în ultima vreme îi aparține scriitorului și jurnalistului Michael Lewis, care în volumul său “Boomerang”, apărut în acest an, analizează modul în care criza mondială a creat o nouă “lume a treia”. Lewis constată că planurile anti-criză ale guvernelor au eșuat și că tot ceea ce au obținut a fost o amânare a deznodământului. “Te uiți la criza din Europa și vezi amprentele bancherilor de investiții americani peste tot. Colapsul financiar a încurajat comportamentele cele mai josnice. În vremurile normale principala problemă a finanțiștilor a fost să evidențieze riscurile și să se asigure că acestea au fost corect evaluate. Mai nou, finanțiștii s-au schimbat și acum maschează riscul.”

După ce am citit și am scris toate cele de mai sus, singura întrebare corectă care îmi vine în minte este “de ce vinde Nouriel Roubini firma Roubini Global Economics, pe care a fondat-o și unde este președinte?”. Informația era proaspătă în seara în care încheiam acest text, chiar dacă Dr. Doom nu o confirmase.