De ce companiile mari preferă să recruteze șefi cu nume, de la alte companii, deși succesul trecutului nu este o garanție pentru viitor

Cu cât „numele” este mai cunoscut în piață, mai vizibil, cu atât șansele de a fi recrutat sunt mai mari. Sunt CEO care s-au plimbat prin companii din diferite domenii fără ca primul lor succes să fie atins și replicat în celelalte firme. De fapt, sunt CEO de meserie, primii pe lista firmelor de recrutare și cei mai abordabili în schimbarea jobului.

Cu toate că acționarii și proprietarii firmelor știu că directorul recrutat le poate pleca imediat dacă primesc o ofertă mai bună, totuși mizează pe el, iar directorul de HR răsuflă ușurat. În cazul în care CEO-ul ales nu este bun, responsabilitatea alegerii lui nu le aparține. Responsabilitatea este a CV-ului, a pozițiilor anterioare și a faptului că un board preferă să aleagă un nume decât pe cineva outsider.

Când este să alegi un outsider, iar acesta eșuează, pot să cadă multe capete: cine l-a adus, cine l-a promovat, cine a garantat pentru el, având în vedere că nu avea un CV pe măsură.

Ca la investiții, în cazul în care vă uitați în hârtiile prin care vi se prezintă un fond sau altul și sunteți „hăituiți” cu diferite oferte de plasare a banilor, rezultatele trecutului nu reprezintă o garanție pentru viitor. Dacă vine o criză, toți banii voștri plasați în fonduri de investiții, care au avut succes în trecut, sunt pierduți peste noapte și nimeni nu va mai răspunde la telefon.

Totuși, fondurile de investiții, de toate felurile, reușesc să găsească în fiecare lună clienți care să investească în titlurile lor. Lăcomia trecutului și a câștigurilor este mai puternică decât prudența viitorului.

Așa este și în business, în recrutare, în alegerea unor directori executivi. Cei care trebuie să decidă pe cine aleg preferă să meargă pe experiența trecutului, a unui „nume”. În cazul companiilor cotate la bursă, mai bine îl recrutezi pe Neymar, din care să trăiești cel puțin doi ani vânzându-le acționarilor o poveste, decât să promovezi un fotbalist fără „nume” din interior.

Un CEO cu experiență știe să țină o ședință executivă, are rutina discuțiilor din board, unde totul este politică și poziționare, știe să jongleze cu cifrele astfel încât un minus să fie prezentat ca un plus, are experiența unor interviuri în presă în care a apărut bine.

Dacă mai apucă să schimbe oamenii din primul eșalon de sub el, dacă îi dă afară, arată că are inițiativă, că știe despre ce este vorba, că vrea să aducă oameni mai buni cu care să depășească țintele din buget. Până aduci un nou director de vânzări, până se familiarizează oamenii din subordine, până preia țintele din buget, scad vânzările.

Dar important este că organigrama se mișcă, că există preocupare pentru atingerea țintelor și aducerea unor noi talente în companie.

În acest fel, un CEO poate rezista cel puțin doi ani într-o poziție fără să aibă rezultate.

În special corporațiile americane sunt pline de astfel de exemple, iar piața din România începe să aplice metoda în varianta copy și paste.

Firmele de recrutare preferă să vândă un „nume” pentru că iau mai mulți bani pe el, pentru că au un CV pe care să-l prezinte clientului, pentru că acel „nume” poate fi recrutat dacă pachetul salarial este adecvat, iar pachetul de plecare (golden parachute) este generos.

Headhunterii îi susțin în fața clienților pe cei care sunt dispuși să fie recrutați, pe cei care vor să-și schimbe jobul, pe cei care au abilitățile de a jongla în etajele corporațiilor.

Mai puțin sunt susținuți cei din liniile doi sau trei, care sunt foarte greu de convins să accepte să-și schimbe jobul, care preferă liniștea unei poziții pe care o cunosc decât să înfrunte alte persoane și alte situații.

Foarte mulți se întreabă de ce nu ajung ei CEO și de ce sunt aleși alții, cu toate că ar fi mai buni, cu toate că ei fac veniturile unei companii. Dar prea puțini dintre ei lucrează la CV, la ieșirea în public, la a arăta disponibilitatea de a se duce și în poziții mai dificile, când nimeni nu vrea să ajungă acolo.

Cei care sunt CEO de meserie, care au ca țintă de când schimbă primul job să-și construiască un CV, se duc acolo unde alții nu vor să ajungă, chiar dacă rezultatele s-ar putea să nu fie cele așteptate. Singurul lucru la care se uită este pachetul salarial în cazul în care pleacă de acolo.

Trecutul și succesul unui CEO nu reprezintă o garanție pentru un succes ulterior în altă parte, dar nimeni nu vrea să riște. Dar un CEO este cel care ia o poziție când alții o resping.