De ce aș mai zbura oricând 15 ore ca să vizitez Japonia

În afară de imobiliare, viața în Japonia e mult mai ieftină decât s-ar crede. De la mâncare la haine, totul e accesibil, mai ales pentru europeni, care au început să viziteze țara tot mai des. Ce am aflat eu despre cultura și viața în Tokyo și Kyoto, cele două orașe care te fac să te simți, la propriu, între viitor și trecut, vă povestesc în această ediție a revistei. Și de ce m-aș întoarce? Pentru că disciplina, empatia și inovația nu se învață din cărți, ci din Japonia.

Singurul meu gând sau, mai degrabă, grijă înainte să plec în Japonia a fost să nu mă rătăcesc. Imaginile și videoclipurile văzute pe internet, dar și filmele japoneze pe care le-am urmărit de-a lungul anilor mi-au creat impresia unei țări complicate: cu drumuri întortocheate, o capitală uriașă față de București, milioane de oameni, zeci de linii de metrou cu nume imposibil de pronunțat și o viață care pare mereu în fugă. În mintea mea, Tokyo era un loc amețitor, plin de clădiri care se înalță la cer și seamănă una cu alta, fără să-ți poți lua repere de orientare. În realitate însă, viața în Tokyo, acolo unde am ajuns prima oară, e simplă.

Totul funcționează cu o precizie ridicată, ca într-o mașinărie bine făcută, în liniște, fără stres, fără grabă, iar minimalismul pare să fie o filozofie a fiecărei zile. A fost o lovitură neașteptată ca la karate. Am aterizat într-o zi de luni, la începutul lui octombrie, în jurul orei 7:00 dimineața, pe aeroportul Tokyo Haneda. La prima vedere, nu era deloc aglomerat, cum mi-am imaginat eu, ci dimpotrivă, totul părea aerisit, curat, cu coridoare lungi, magazine de lux și cu sentimentul că toate ușile din jur duc spre ieșire. Nimic complicat, nu aveai nevoie de hartă și nici de o jumătate de oră de mers ca să găsești drumul corect, ci totul părea că  se rezolvă imediat. Cum s-a și întâmplat.  Ne gândeam – eu și ceilalți colegi jurnaliști (am fost într-o deplasare de presă organizată de JTI, producător japonez de țigarete, care are în portofoliu branduri precum Sobranie, Winston sau Camel și dispozitivele de încălzit tutunul Ploom) – că abia pe la ora 11:00 vom ajunge la hotelul din centrul orașului unde eram cazați, pentru că, probabil, va dura mult până vom trece de vamă și vom ieși, iar aeroportul e la circa 25 de kilometri de Tokyo.

În zona templului Kiyomizu-dera, turiștii stau în taxiuri care se mișcă bară la bară, iar ele te lasă la 10 minute de mers pe jos de intrare. Dacă în Tokyo ai senzația de spațiu, în Kyoto te simți copleșit.

În mintea noastră asta însemna cel puțin o oră pe drum, pentru că era ora de vârf și calculam noi că milioane de oameni mergeau la muncă, iar filmulețele de pe Instagram nu făceau decât să confirme imaginea de haos: șosele întortocheate, nenumărate benzi, mașini peste tot. În realitate, am ajuns în centrul capitalei în mai puțin de 30 de minute. La 8:00 eram deja acolo. Tokyo ne-a întâmpinat organizat. Imediat după ce ne-am lăsat lucrurile, am pornit prin marele oraș și, în scurt timp, am ajuns într-una dintre cele mai importante și aglomerate intersecții din oraș. Doar că la acea oră nu era atât de aglomerată pe cât mă așteptam. Sau, poate, în Tokyo „aglomerat” are o altă definiție. Până acolo, o parte din drum am făcut-o la pas și o parte am făcut-o cu metroul.

O călătorie costă în jur de 6 lei, aproape cât în București (5 lei). Tehnologia, contrar aparențelor, nu e așa avansată cum apare pe micile noastre ecrane când e vorba despre Japonia. Dacă în București poți cumpăra o călătorie cu cardul sau poți apropia telefonul cu portofelul virtual de turnichet, acolo nu se poate. Trebuie să ai bani cash. Mai exact, yeni. Partea bună e că lângă aparatele de vândut bilete se află și un ATM, deci poți găsi rapid o soluție. După ce treci de poarta de acces, vezi oameni coborând din trenuri, îmbrăcați impecabil, fie casual, fie elegant, în culori neutre.

Minimalismul e la el acasă (nu-mi e clar dacă e un stil de viață sau dacă au o cultură a culorilor). Am citit că în orașe majoritatea japonezilor se îmbracă în tonuri neutre (negru, gri, bej, alb, bleumarin), pentru că e o formă de respect pentru comunitate. Adică își doresc să trăiască în armonie, fără a-i deranja pe ceilalți, iar hainele neutre nu atrag atenția și exprimă modestie și, în același timp, profesionalism. Astfel, alegerile lor arată cultura colectivă a echilibrului, respectului și esteticii subtile. Dincolo de aspectul fizic, pe care îl remarci la prima vedere, oamenii se mișcă ordonat, pe rând, fără grabă, cu spatele drept.

Nu stau pe telefon, nu se uită în stânga sau în dreapta, ci fiecare își vede de drum, merge în direcția lui. Rețeaua de metrou este bine semnalizată, trenurile vin des și exact la ora anunțată. Practic, e imposibil să te încurci. Noi am urcat la stația Akasaka, una dintre cele cu trafic intens, după cum am citit anterior, mai ales dimineața și seara, când zona se umple de oameni care merg sau se întorc de la birourile din jur. E deservită de Chiyoda Line, una dintre liniile importante ale orașului. Cu toate acestea, la 8:30 peronul și trenul erau mai libere decât oricare pe care le-am prins vreodată la Victoriei, în București, spre Aviatorilor (stația la care cobor pentru a merge la birou).

De curând am citit „Tărâmul luminii“ de Yuko Tsushima, o carte care mi-a întărit ideea că în Japonia există un adevărat cult al pauzei de prânz. E o oră aproape „sfântă”. Nu se negociază dacă o iei sau nu – e de la sine înțeles că nicio sarcină de la job nu e mai importantă decât acel moment de respiro. Și, în general, oamenii chiar mănâncă. Multe restaurante au un meniu special de prânz, cu prețuri fixe.

În metrou, curățenie. Nu pot să spun că trenurile sunt moderne, dar au fost bine întreținute. E liniște. Nimeni nu vorbește (o regulă nescrisă este să ții telefonul pe silențios în mijloacele de transport în comun, în spațiile publice aglomerate ori la masă pentru a nu deranja) și nimeni nu stă pe telefon. În orice stație, se urcă și se coboară ordonat. Fiecare își știe locul și rolul. Ajunși în intersecția „aglomerată”, cum o numesc localnicii, am realizat că senzația de sufocare nu venea de la oameni, ci de la clădirile uriașe care te înconjoară din toate părțile. M-am simțit, pentru o clipă, ca într-un film american, doar că cu mai puțini figuranți. Fațadele clădirilor erau acoperite de reclame colorate, un detaliu pe care nu-l observasem în alte zone până atunci. Iar pe o rază de zece minute de mers, am numărat cel puțin cinci cafenele Starbucks. Spre comparație, în București, unde, teoretic, sunt în jur de 2 milioane de locuitori, dar avem mereu impresia că ar fi dublu, între 8:00 și 9:00 dimineața orașul e blocat aproape în orice intersecție, nu doar în cele mari. Acolo, nu. Deși doar zona administrativă a prefecturii Tokyo are circa 14 milioane de locuitori, iar întreaga aglomerare metropolitană a Tokyoului ajunge la circa 37 de milioane, fiind cel mai populat areal urban din lume. Cu toate acestea, după cum au spus localnicii și am văzut și eu în următoarele zile, infrastructura e atât de bine pusă la punct, încât traficul intens nu se simte cu adevărat intens. În jurul orei 21:00 am observat ceva mai multe mașini pe șosele, dar majoritatea erau taxiuri cu turiști. Eu am stat acolo de luni până joi, în timpul săptămânii, și am prins pulsul zilelor „de lucru”, și cred că în Tokyo poți ajunge repede oriunde. Iar taxiurile nu sunt scumpe: un drum de 20-30 de minute costă în jur de 40-50 de lei. Singurii oameni pe care i-am văzut alergând, la propriu, erau cei din parcuri sau de pe malul râului Sumida. Dimineața, la prânz și seara, Tokyo pulsează în ritmul pașilor de jogging. Pentru locuitori, sportul e o formă de viață și nu e de mirare că speranța de viață este de 84,3 ani, iar Japonia este țara cu cel mai bun scor din lume la acest capitol. Sportul e mai mult decât mișcare, e identitate. Baseballul e sportul preferat, dar și oina stârnește curiozitate, mai ales când japonezii descoperă legătura cu sporturile lor tradiționale și cu România, pentru că Nadia Comăneci e un nume cunoscut, un brand care încă inspiră respect când spui că ești român. Fotbalul are din ce în ce mai mulți fani, iar rugbyul e și el pe val. De altfel, recent, la Tokyo s-a desfășurat un concurs internațional de gimnastică, unde și România a fost prezentă cu trei gimnaste.

În mintea mea, Tokyo era un loc amețitor, plin de clădiri care se înalță la cer și seamănă una cu alta, fără puncte clare de orientare. În realitate, orașul e organizat, aerisit, și chiar și intersecțiile „aglomerate” te fac să te simți mai mic decât clădirile, nu copleșit de oameni. Senzația de verticalitate e peste tot.

Cultura și cultul mâncării

Surprinzător, nici mâncarea nu este scumpă în Tokyo. De curând am citit Tărâmul luminii de Yuko Tsushima, o carte care mi-a întărit ideea că în Japonia există un adevărat cult al pauzei de prânz. E o oră aproape „sfântă”. Nu se negociază dacă o iei sau nu, e de la sine înțeles că nicio sarcină de la job nu e mai importantă decât acel moment de respiro. Și, în general, oamenii chiar mănâncă. Multe restaurante au un meniu special de prânz, cu prețuri fixe. Într-una dintre zile am ales să mâncăm într-un sky bar la etajul 52, iar meniul de prânz costa în jur de 70 de lei. Eu am luat o supă de sfeclă, un sandviș cu falafel și un ceai verde cu rooibos și vanilie. Existau și variante mai „europene”, precum un burger cu cartofi prăjiți și o băutură inclusă, la același preț. Apa este din partea casei, așa cum ar trebui să fie și în România, mai ales că există legislație care prevede asta. În Kyoto, mâncarea e chiar mai accesibilă: în mijlocul zonei turistice, lângă celebrul templu Kiyomizu-dera, un meniu de prânz costă în jur de 40 de lei la un restaurant tradițional. Singura provocare e să-ți faci loc printre oameni până la el, pentru că sunt foarte mulți turiști, încât ai impresia că nu se mai termină valurile care vin și pleacă. Spre comparație, în București, în unele restaurante e 40 de lei numai o ciorbă. La nivel de tipuri de mâncare, japonezii consumă multă carne de pui și vită și mai puțin porc, cel puțin din ce am observat. Peștele și fructele de mare sunt și ele nelipsite. Iar orezul însoțește aproape toate mesele. Supa miso era, de altfel, inclusă în orice meniu. Gătesc aromat și variat. De exemplu, într-o seară, la un restaurant cu specific de vită din Kyoto, ni s-au prezentat în față mai mult de cinci variante de preparare a cărnii de vită, Wagyu, deoarece plitele erau sub ochii noștri și eram parte din poveste alături de maeștrii bucătari. Prima variantă, cu felii subțiri, „thislices”, cum spune americanul, cu usturoi pisat deasupra și prăjită mai puțin de un minut pe fiecare parte, mi s-a părut cea mai bună. Wagyu este, de altfel, cel mai populat tip de carne de vită. Vita Kobe nu se găsește la tot pasul; e o delicatesă chiar și pentru localnici, dar fiind că se găsește în cantități mici. La același restaurant am mâncat și cel mai bun crème brûlée, făcut după rețeta originală, fără interpretări. În Tokyo am trăit, în schimb, o experiență autentică japoneză pe un yakatabune, un fel de barcă tradițională unde te descalți înainte de a intra și servești masa pe apă. Din când în când, poți ieși pe punte și admira clădirile luminate, pentru că orașul strălucește de dimineața până noaptea. Nu mai țin minte câte feluri ni s-au servit sau denumirile lor, dar cred că de-a lungul serii am avut peste 20 de tipuri de preparate în fața noastră.

O industrie care rulează miliarde de yeni anual nu scapă de disciplină

În Japonia, nu poți fuma la restaurant. Fumatul este privit cu aceeași disciplină cu care japonezii fac aproape orice. Dacă ești fumător, confortul celor din jur primează. Nu ai voie să fumezi pe stradă, ci doar în spații special amenajate. În multe baruri pentru fumători, există o taxă fixă de 1.500 de yeni (circa 40 lei) și se aplică tuturor clienților, chiar și celor care nu fumează, dar aleg să stea acolo pentru a mânca sau bea ceva. Un jucător important în această industrie este Japan Tobacco International (JTI), unul dintre giganții globali ai tutunului. Compania deține trei fabrici în Japonia, în Kyoto, Shizuoka și Tochigi. Cea din Kyoto se află în top trei la nivel mondial și produce aproximativ 10 milioane de pachete pe oră, atât țigarete clasice, cât și pentru dispozitivele de încălzit tutunul Ploom. Producția e interesant de văzut (cum am avut eu ocazia), pentru că pachetele se mișcă pe benzi cu viteza unei curse de Formula 1, iar la final cartușele ies ordonate, lent, învârtite de niște role, ca și cum ar fi trenuri cu vagoane de marfă, pline, care ajung în gară. Japan Tobacco are în Japonia și alte divizii de business în afară de industria tutunului și anume mai activează în industria alimentară și în industria farmaceutică. Printre brandurile sale se numără Winston (foarte popular și în România), Camel, Sobranie, Mevius, Seven Stars și Pianissimo. Grupul are peste 53.000 de angajați și 61 de fabrici în lume, iar 92% din cifra de afaceri provine din tutun. În 2024, JTI a raportat o cifră de afaceri de 3.149,8 miliarde yeni, adică aproximativ 19,3 miliarde de euro.

În Kyoto, trecutul respiră prin oameni. Localnicii poartă haine tradiționale chiar și fără sărbătoare, iar culorile lor dau viață străzilor.

Compania a fost fondată în 1898, sub numele The Japanese Monopoly Bureau, iar Winston și Camel au fost printre primele mărci din portofoliu. În timp, JTI a văzut oportunități noi, în industria alimentară, farmaceutică și în segmentul HTS (heated tobacco systems), prin lansarea produsului Ploom, disponibil acum în 27 de țări. „Ținta noastră este ca până în 2028 să ajungem la o cotă de piață de aproximativ 15% pentru produsele HTS”, au declarat reprezentanții grupului. Ei cred că Japonia este una dintre piețele cu cel mai mare potențial de tranziție de la țigaretele clasice la produse cu risc redus. În prezent, principalele piețe pentru HTS sunt Japonia, Rusia și Italia. Tranziția se poate face mai ușor în Japonia, pentru că piața japoneză a tutunului este foarte reglementată, taxele sunt semnificativ mai mici decât în alte țări. În România, de exemplu, accizele sunt ridicate, dar rata fumatului rămâne printre cele mai mari din Europa, 28% din populație. Reprezentanții JTI consideră că o soluție realistă pentru reducerea numărului de fumători ar putea fi creșterea ponderii produselor cu risc redus, precum HTS. În prezent, în România, piața produselor încălzite, unde concurează Ploom (JTI), IQOS (Philip Morris) și glo (BAT), reprezintă circa 10% din totalul pieței tutunului, restul fiind dominat de țigaretele clasice. JTI România deține aproximativ o treime din piață, în principal vânzările fiind de țigarete. JTI și-a început activitatea în România în urmă cu peste 30 de ani, sub numele R.J. Reynolds, fiind prima multinațională de tutun prezentă pe piața locală. În 2024, compania a deschis un centru tehnologic la București, unul dintre cele șase huburi globale JTI. „Hubul din România este printre cele mai importante și confirmă angajamentul nostru pentru dezvoltarea locală. Vom continua să investim în producție, mărci și oameni”, a spus la acel moment Alexander Pitchka, general manager la JTI România, Moldova și Bulgaria. De curând, compania a lasat pe piața locală Ploom Aura. Compania are peste 1.400 de angajați în România, în sediul central, fabrică, hubul tehnologic și în cele peste 30 de birouri regionale. De la început și până acum a investit peste 300 de milioane de euro la nivel național.

Cultura, cartea de vizită care deschide uși

În Japonia, cultura primează înainte de orice. De la o vârstă fragedă, copiii cântă la cel puțin un instrument și adulții merg constant la teatru, cinema sau operă. Educația culturală e o parte firească din viață. Însă pentru mine a fost fascinant că Japonia nu are o singură față culturală, ci depinde mult de oraș. În Tokyo, tradiția coexistă cu modernul. Zona Palatului Imperial e o oază de verdeață și liniște, un loc unde natura și arta se împletesc, înconjurate de zgârie-nori de sticlă. E ca și cum trecutul e păzit cu grijă de viitor. Din loc în loc, printre clădirile uriașe, pe străzi, descoperi câte un templu ascuns, liniștit, unde oamenii se roagă calm. Budismul e prezent, dar nu dominant ca în Kyoto, aici credința e mai degrabă o stare de spirit, iar oamenii cred în forța naturii. Accesul la cultură în Tokyo înseamnă și modă. În Ginza, luxul ocupă clădiri întregi, cu branduri precum Bottega Veneta, Vacheron Constantin sau Chanel. Moda e, de altfel, accesibilă. Hainele marilor branduri sunt mai ieftine decât în Europa și, de exemplu, la Mori Art Museum, între 30 septembrie și 20 octombrie a avut loc o expoziție gratuită, „La Galerie du 19M Tokyo” by Chanel, unde vizitatorii au putut vedea cum se nasc hainele, accesoriile și bijuteriile și chiar și să creeze unele. În schimb, în Kyoto, trecutul respiră prin oameni.

În jurul celebrei păduri de bambuși Arashiyama există un mic sătuc tradițional, cu bătrâni care salută turiștii și ies din case mici, simple.

Minimalismul din Tokyo dispare. Și aglomerația e vizibilă. În zona templului Kiyomizu-dera, turiștii stau în taxiuri care se mișcă bară la bară, iar ele te lasă la 10 minute de mers pe jos de intrare. Dacă în Tokyo ai senzația de spațiu, în Kyoto te simți copleșit. Însă e altfel. Localnicii poartă haine tradiționale chiar și fără sărbătoare, iar culorile lor dau viață străzilor. Drumul spre templu e o alee în pantă, plină de magazine cu suveniruri și restaurante care servesc mâncare tradițională, dar și câteva opțiuni europene. Iar printre ele sunt gelaterii care, deși amintesc de Italia, au înghețată cu gust japonez. Tot centrul vechi e plin de turiști, la fel ca celebra pădure de bambuși Arashiyama. Acolo, copacii înalți formează o boltă naturală deasupra ta și ai impresia că cerul e mai aproape de pământ. În jur, un mic sătuc tradițional, cu bătrâni care salută turiștii și ies din case mici, simple. Cu turiștii, japonezii sunt deschiși și prietenoși, chiar dacă engleza nu e punctul lor forte, nici măcar cu ajutorul Google Translate. Totuși, vor fac un efort să te ajute. Regulile și disciplina, însă, nu dispar (nici chiar la etajul 50) și nu se negociază. Trebuie să le arăți că ești acolo să le respecți ritmul și cultura. Cultura japoneză, atât de diferită și fascinantă, atrage tot mai mulți vizitatori. În 2024, Japonia a fost vizitată de un număr record de 36,9 milioane de turiști, în creștere cu 47% față de anul anterior, conform datelor publicate de Organizația Națională a Turismului din Japonia (JNTO). Țara a depășit cu 5 milioane precedentul record, stabilit în 2019, înainte de pandemie. Potrivit JNTO, în august 2025, Japonia a primit 3,43 milioane de turiști străini, cu 16,9% mai mulți decât în aceeași lună a anului 2024. În total, în perioada ianuarie–august 2025, țara a înregistrat 28,4 milioane de vizite internaționale. Cei mai mulți vizitatori provin din China, Coreea de Sud și Taiwan, dar crește semnificativ și numărul turiștilor din Franța, Germania, Italia, Spania și chiar România. Un detaliu care mi s-a părut interesant este că la alegerile care au avut loc în mai 2024, numărul românilor care au votat în Tokyo a fost dublu față de scrutinul anterior. Spre comparație, dacă altădată aglomerația de 1 Mai era pe A2, în drum spre Marea Neagră, acum ea s-a mutat simbolic (în jurul acestei date) la Ambasada României din Tokyo. Miza României, acum, este să întoarcem turiștii. Dacă Japonia atrage milioane de vizitatori anual, România încearcă să le stârnească japonezilor aceeași curiozitate. Printr-un proiect al Centrului de Studii Româno-Japoneze, influenceri și creatori de conținut din Japonia vin să descopere România. Dracula rămâne un brand puternic, mai ales în contextul culturii manga și anime, unde universul dark fascinează generațiile tinere. Dar România are mult mai mult de oferit și pe partea culturală, de care Japonia e mai interesată: teatru, muzică, arhitectură, ospitalitate. De pildă, în această perioadă, la Teatrul Metropolitan din Tokyo se joacă „Iona”, în regia lui Silviu Purcărete și Constantin Chiriac. Cultura, de altfel, e cel mai scurt drum între artă, politică și diplomație în Japonia. Educația muzicală, de exemplu, e parte din școală, iar aproape fiecare japonez cântă la un instrument și există o fascinație pentru Dinu Lipatti, pianistul român venerat chiar și de familia imperială. După o săptămână trăită în Japonia, am rămas cu impresia că nu numai că răsare soarele mai devreme, ci și că strălucește mai tare, pentru că oamenii sunt mai calzi decât par la prima vedere. Poate și pentru că zgârie-norii sunt mai aproape de soare. E o țară care merită descoperită. Din punctul meu de vedere, nu e scumpă, e sigură, fascinantă și are o eleganță pe care nu o poți uita. Aș mai zbura oricând 15 ore la peste 10.000 de metri altitudine ca să revin acolo, mai ales când șampania e inclusă la bord. Dar de mutat, nu cred că m-aș muta. Romanul „Tărâmul luminii” mi-a confirmat ce am citit și eu: imobiliarele sunt scumpe în Japonia și chiriile greu de găsit (și greu de plătit), de aceea oamenii muncesc de dimineața până seara. Bine, e drept, nici zborul până acolo nu e ieftin. Dar, sincer, unde mai sunt zboruri ieftine? Și această parte a Asiei merită să fie privită la față o dată-n viață.