De ce a devenit războiul inevitabil: cum au împins ani de decizii geopolitice SUA și Iranul spre conflict?

În timp ce războiul cu Iranul răstoarnă ideile preconcepute despre securitatea globală și piețele de energie, dezbaterea din Statele Unite se concentrează în mare măsură pe motivul pentru care președintele american, Donald Trump, a ales în primul rând calea conflictului. A fost vorba de politică internă, de dorința de a proiecta putere, de un calcul greșit sau de altceva?

de Carla Norrlöf, profesor de științe politice la Universitatea din Toronto; Text publicat în Project Syndicate

Astfel de explicații pot fi pertinente, dar riscă să ascundă rădăcinile cauzelor. Războiul a fost mai puțin o decizie de moment și mai degrabă punctul culminant al proceselor geopolitice care au eliminat treptat alternativele la confruntare. Când au început să cadă bombele, alegerile finale fuseseră deja făcute în ani de deliberări strategice. Una dintre aceste alegeri a fost retragerea primei administrații Trump din Planul Comun Cuprinzător de Acțiune (Joint Comprehensive Plan of Action), acordul încheiat cu Iranul în 2015 pentru a-i limita programul nuclear. La acea vreme, Trump a susținut că anularea JCPOA era necesară pentru a obține un acord mai puternic cu ajutorul pârghiilor economice.

America a încercat apoi să forțeze Iranul să revină la masa negocierilor, paralizându-i economia. Sancțiunile, desigur, nu erau ceva nou. Chiar și sub JCPOA Iranul s-a confruntat cu restricții semnificative din cauza legăturilor teroriste, rachetelor balistice și încălcării drepturilor omului. Presiunea continuă a ținut ușa deschisă pentru alte soluții negociate. Dar odată ce JCPOA a fost anulat, sancțiunile au operat fără diplomație, restrângând în loc să extindă potențialul de compromis. Sancțiunile nu numai că au slăbit economia Iranului, dar au remodelat și percepțiile SUA despre ceea ce se putea realiza.

Pe măsură ce presiunea economică s-a intensificat fără a duce la capitulare sau la schimbare de regim, factorii de decizie politică s-au confruntat cu un set tot mai restrâns de opțiuni credibile. Fiecare încercare eșuată de coerciție a întărit percepția că presiunea singură nu poate rezolva problema, aliniind simultan percepțiile americane asupra amenințării cu cele ale Israelului, care consideră simpla latență nucleară (deținerea mijloacelor de a crea arme nucleare) ca fiind un risc inacceptabil. Rezultatul nu a fost un marș imediat spre război, ci redefinirea treptată a ceea ce Trump a ajuns să considere ca fiind inevitabil din punct de vedere strategic.

Războiul a fost mai puțin o decizie de moment și mai degrabă punctul culminant al proceselor geopolitice care au eliminat treptat alternativele la confruntare. când au început să cadă bombele, alegerile finale fuseseră deja făcute în ani de deliberări strategice. Una dintre aceste alegeri a fost retragerea primei administrații Trump din Planul Comun Cuprinzător de Acțiune (Joint Comprehensive Plan of Action), acordul încheiat cu Iranul în 2015 pentru a-i limita programul nuclear. Odată ce JCPOA a fost anulat, sancțiunile au operat fără diplomație, restrângând în loc să extindă potențialul de compromis și reducând treptat opțiunile credibile ale factorilor de decizie.

Politica iraniană a făcut, de asemenea, mai puțin probabilă cumpătarea. Chiar dacă negocierile dădeau semne de viață, iar mediatorii raportau progrese, logica strategică care conducea la confruntare a continuat să se întărească. După prăbușirea JCPOA, Iranul a continuat să-și dezvolte programul nuclear și a redus accesul inspectorilor la facilitățile sale nucleare. Acest lucru a sporit puterea de negociere a Teheranului fără depășirea în mod deschis a pragului construirii unei arme nucleare, dar efectul strategic a fost opusul a ceea ce regimul iranian intenționa. Indiferent de intențiile Iranului, fiecare avans a întărit percepțiile israeliene despre un termen limită care se apropia și argumentul în cercurile americane că diplomația își pierdea credibilitatea. Eforturile de păstrare a puterii de negociere ale Iranului au accelerat în schimb convergența strategică deja în curs. Drumul către război a trecut și prin politica israeliană. Timp de decenii, doctrina de securitate a Israelului s-a bazat pe împiedicarea statelor ostile să atingă pragul construirii armelor nucleare. De la distrugerea reactorului Osirak din Irak, în 1981, până la operațiunile secrete periodice împotriva instalațiilor iraniene, Israelul a favorizat în mod constant acțiunea din timp în detrimentul descurajării pe termen lung. Această logică este modelată de geografie, istorie și urmărirea dominației militare regionale. Chiar și cu o putere militară copleșitoare și cu sprijinul SUA, doctrina de securitate israeliană a avut tendința de a trata riscurile emergente ca fiind mai degrabă intolerabile decât negociabile. Prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu a articulat această abordare timp de decenii, prezentând întotdeauna un Iran capabil de a construi arme nucleare ca mai degrabă o amenințare existențială decât ca o problemă gestionabilă. Pe măsură ce Israelul a depus eforturi pentru a demonta amenințările indirecte în urma atacului Hamas din 7 octombrie 2023, o confruntare cu statul care susține forțele teroriste a devenit din ce în ce mai dificil de evitat. Infrastructura nucleară în expansiune a Iranului – care era tot mai dispersată și întărită în subteran – a cimentat doctrina de securitate a Israelului, făcând ca prevenția să pară din ce în ce mai dificilă, indiferent de intențiile Iranului.

Politica iraniană a făcut, de asemenea, mai puțin probabilă cumpătarea. După prăbușirea JCPOA, Iranul a continuat să-și dezvolte programul nuclear și a redus accesul inspectorilor la facilitățile sale nucleare. Deși aceste acțiuni urmăreau să consolideze puterea de negociere a Teheranului fără a depăși explicit pragul nuclear, efectul strategic a fost opusul intențiilor declarate. Fiecare progres tehnologic a întărit percepția în Israel și în cercurile politice americane că timpul pentru diplomație se scurtează și că o confruntare devine tot mai probabilă.

Anterior, câștigarea de timp prin acțiuni militare directe sau sub acoperire reprezenta securitate câștigată pentru Israel. Dar, pe măsură ce Iranul avansa tehnologic și negocierile eșuau, politica americană s-a întâlnit cu doctrina israeliană. Ceea ce SUA considerau cândva o problemă diplomatică a ajuns să semene cu un termen limită de securitate. Drumul către război a trecut și prin statele din Golful Persic. Rivalitatea dintre Iran și Arabia Saudită a modelat mult timp securitatea regională, dar atacurile din 2019 asupra instalațiilor petroliere saudite de la Abqaiq și Khurais au expus vulnerabilitatea statelor din regiune. Atacurile ulterioare cu rachete și drone ale forțelor houthi care au vizat aeroporturile saudite de la Abha și Jeddah, instalațiile Saudi Aramco și, în 2022, siturile de depozitare a combustibilului din zona industrială Musaffah din Abu Dhabi au întărit acest punct de vedere. Rapoartele Națiunilor Unite au concluzionat că houthii au folosit componente de arme compatibile cu fabricarea sau transfer, încălcând embargourile. Deși Iranul a negat implicarea, securitatea infrastructurii energetice din Golf fusese deja pusă sub semnul îndoielii. Ca răspuns, mai multe state din Golf au înaintat spre o aliniere strategică cu Israelul prin intermediul Acordurilor Abraham din 2020, reflectând îngrijorarea comună cu privire la influența regională a Iranului.

Desigur, o confruntare directă cu forțele regimului de la Teheran rămânea prea riscantă pentru aceste economii dependente de comerț, a căror stabilitate depinde de fluxuri energetice neîntrerupte și de comerțul global. Însă o aliniere mai strânsă cu Israelul și dependența de garanțiile de securitate ale SUA au permis guvernelor din Golf să sprijine izolarea tensiunilor, evitând în același timp costurile și riscurile directe ale confruntării. Până la începerea ostilităților, liderii din Golf se confruntau cu o alegere între o confruntare modelată de puterea SUA și un echilibru regional din ce în ce mai definit de capacitățile iraniene. De-a lungul timpului, războiul a început să pară mai puțin o escaladare și mai mult calea celei mai mici rezistențe. Convergența strategică americană și israeliană, combinată cu gestionarea riscurilor din Golf, a făcut ca reținerea să tot mai dificil de susținut. În episodul curent, pe măsură ce atacurile americane și israeliene s-au extins, represaliile Iranului au vizat orașele israeliene, centrele energetice din Golf, cum ar fi Ras Tanura și Jebel Ali, bazele militare americane și transportul maritim comercial, în special cu petrol, prin strâmtoarea Ormuz. Conflictul a devenit rapid o luptă la nivelul întregului teatru de operațiuni. Consecințele războiului nu aveau să rămână niciodată locale, deoarece strategia de descurajare a Iranului include strâmtoarea Ormuz, pasajul îngust – de fapt o pâlnie – care leagă conflictul regional de economia globală. Efectele globale reflectă factori care nu au fost niciodată pur regionali. De aceea, explicațiile centrate exclusiv pe politica internă a SUA sunt insuficiente. Stimulentele prezidențiale pot influența modul în care liderii acționează, dar rareori creează singure energie geopolitică. Alinierea structurală a intereselor între aliați și actorii regionali redusese deja gama de alternative disponibile factorilor de decizie. Decizia finală a părut bruscă doar pentru că drumul spre confruntare s-a creat timp de ani de zile.    

Traducere și adaptare: Bogdan Cojocaru