Dana Gruia Dufaut, la BM Storytellers: Când a fost vorba să-mi aleg profesia, am zis foarte hotărât "eu vreau să fiu avocat!"

Iată discursul Danei Gruia Dufaut la BM Storytellers, evenimentul care marchează zece ani de existență a revistei Business Magazin:

2006 a fost pentru mine un an foarte important, deoarece am primit din mâinile domnului ambasador al Franței o medalie – Ordinul Național al Meritului în grad de cavaler. De ce am primit eu această medalie? Sunt născută în România, însă crescută în Franța. Am făcut în Franța liceul și Facultatea de drept și am intrat în baroul din Paris în 1987. Dat fiind că părinții mei au plecat din România când eram copil, România era pentru mine o țară interzisă.

După decembrie 1989, tatăl meu a vrut neapărat să ne întoarcem, așa că mi-am luat o săptămână de concediu și am străbătut Europa, în februarie 1990, cu mașina. Am trecut atunci prin Iugoslavia (încă se putea și drumul era foarte bun) și am ajuns în București la sfârșitul lunii, când se vindeau în piață mărțișoare cu Petre Roman. Imaginile au fost un pic șocante pentru mine; când ești copil totul este plăcut, aveam amintiri foarte frumoase din România. La 30 de ani am găsit o țară tristă, dar în același timp am simțit că este o țară cu potențial.

Tatăl meu a fost în anii ’70 un avocat de renume în România, iar bunicul meu, Andrei Rădulescu, a fost ultimul președinte al Curții de Casație din România înainte de sosirea comuniștilor. Dreptul era ceva bine ancorat în familie mea. Când a trebuit să aleg, la 18 ani, o facultate, știam că una dintre opțiunile părinților mei ar fi fost să fiu medic, deoarece în România medicii aveau mai multe șanse să treacă frontiera decât un avocat ale cărui diplome nu erau recunoscute în afara țării.

Când a fost vorba să-mi aleg profesia eu, care nu înțelesesem de ce părinții mei țineau neapărat să fiu medic, am zis foarte hotărât “eu vreau să fiu avocat!”. Amândoi s-au uitat la mine și au zis “care-i problema?”. “Păi nu spuneați voi că trebuie să fiu medic?”. “Da, dar asta era într-o altă viață, când trăiam în România, când era vorba ca eventual să poți într-o zi să duci meseria în alte părți și diplomele să fie recunoscute”.

În 1991 am deschis în România prima firmă, după care am lucrat un număr de ani buni pe legea societăților comerciale, care abia era implementată, cel puțin 100 de dosare pe privatizări. Ulterior a venit vremea să mă înscriu în Baroul București, pentru că lucram cu societăți franceze, dar pe teritoriul României. În 2002 am făcut făcut o teză de doctorat, mi s-au echivalat diplomele franceze, după care am putut să mă înscriu în Baroul București ca avocat cu drepturi depline și să deschid în 2002 cabinetul de avocatură care astăzi are 35 de persoane și 15 avocați. Aventura României a continuat, pentru că m-a tras ața înapoi.

La sfârștul anilor ’90 eram fericită să mă întorc, deși părinții meu au făcut niște eforturi când au plecat, la o vârstă înaintată, dar după aceea m-au înțeles că veneam într-o țară plină de oportunități. Îmi amintesc că în 1990 erau 470 de avocați în Baroul București, care erau niște supraviețuitori. La vremea respectivă avocatul nu avea poziția pe care o are astăzi, nu era o persoană respectată, era un auxiliar al justiției care lucra foarte mult drept civil, drept penal, iar dreptul comercial era monopol de stat. A fost o epocă interesantă, în care am adus în România mai multe companii franceze, iar în 1996 Ambasada Franței m-a rugat să devin consilierul lor pe probleme economice. Așa se face că zece ani mai târziu, în 2006, am avut onoarea să primesc această medalie.