Dan Pascariu, la BM Storytellers: "2006 a fost un an important, se întâmpla prima mare fuziune în bankingul românesc"

Iată discursul lui Dan Pascariu la BM Storytellers, evenimentul care marchează zece ani de existență a revistei Business Magazin:

2006 a fost un an important, se întâmpla prima mare fuziune în bankingul românesc. Pentru mine a fost însă și ultimul an de activitate extrem de intensă, tocmai datorită procesului de integrare, care este un proces extrem de complex. Este însă un proces din care colegii mei mai tineri au învățat de parcă ar fi făcut două facultăți.

Aveam 57 de ani când s-a întâmplat fuziunea, săptămâna asta am împlinit 64. Am ales să mă retrag în primul rând pentru că anii de după revoluție au fost extrem de solicitanți. Un al doilea motiv a fost că, potrivit regulilor băncii, la 60 de ani nu mai poți să fii președinte executiv și am decis că este mai bine ca banca să înceapă în noua formulă cu un nou președinte executiv. În al treilea rând, nu am vrut să repet experiența tatălui meu, care a suferit extrem de mult când a ieșit la pensie. Am decis să fac un downsizing, un fade out, să îmi găsesc alte preocupări, să mă bucur de viață.

În 4 iunie 2007 s-a terminat fuziunea. Țin minte că era foarte frumos afară, era un iunie călduros, iar în următoarele trei luni am stat la Snagov, unde am o casă, am citit, am înotat, am stat la soare și m-am bronzat. Veneam destul de rar în București, de două-trei ori pe săptămână, aveam consiliul de administrație și alte activități.

Și așa a venit toamna. Atunci am luat decizia să încep să dau ceva înapoi societății. Și m-am gândit ce pot face eu acum, în afară de a mă simți bine, de a nu face foarte mult și de a fi foarte bine plătit? Sigur, am luat încă câteva consilii de administrație la alte companii, adică am fost invitat și am acceptat. Dar știam că trebuie să dau înapoi din timpul și experiența mea. Și așa s-au născut două proiecte: unul este programul de mentorat din bancă.

Nu pot spune cât de satisfăcătoare este această activitate, să mă întâlnesc cu oameni din bancă și să discut cu ei. 70% din cei cu care am lucrat au evoluat în timp, au acum responsabilități mai mari. Al doilea proiect constă în faptul că mă duc cu regularitate în țară, în licee și în universități. Stau de vorbă cu elevii și cu studenții despre ingredientele de succes în viață. Pornind de la premisa că, la modul convențional, eu sunt un om de succes, vreau să le împărtășesc din experiența mea; prezentarea mea are un titlu foarte generous, dar simplu și cuprinzător, în care eu cred: Succesul nu e întâmplător.

Motivul pentru care merg în școli este că, din păcate, tinerii din ziua de azi au modele false la TV, în reviste, în ziare, dar și în jur. Părinții nu au timp să stea de vorbă cu ei, profesorii încearcă, dar copiii sunt puternic influențați de anturaj, iar anturajul este puternic influențat de anturajul lărgit, de media și de cultura prevalentă în acest moment. Elevii sunt mult mai participativi decât studenții, studenții sunt deja blazați și neîncrezători, sunt în perioada aceea în care nu mai au niciun control parental, nici presiunea profesorilor și foarte mulți dintre ei plutesc, nu mai sunt ancorați, nu-și mai găsesc locul.

Ca să dezmorțesc atmosfera, la începutul discuției le pun trei întrebări: cine vrea să fie bogat ca Ion Țiriac? cine vrea să fie faimos ca Andreea Marin? cine vrea să devină președinte de bancă? În funcție de context, ridică o parte dintre ei mâna la fiecare dintre întrebări. Asta înseamnă că identificăm succesul cu bogăție, faimă, poziție. Asta ar însemna că foarte mulți oameni de pe lumea asta sunt lipsiți de succes, dar eu am o altă definiție a succesului. Pentru mine succesul înseamnă în primul rând să-ți găsești vocația. Fiecare are de la părinți o moștenire genetică, la care se adaugă educația și experiențele personale, așa că fiecare om este unic. Vocația înseamnă să folosești această unicitate, să-ți folosești datele, pentru a face lucruri care să-ți facă plăcere. Din punctul meu de vedere, este primul semn al succesului.

Dacă faci ceea ce-ți place, încetul cu încetul vei avea recunoaștere. Întotdeauna o dau exemplu pe fiica mea: când a terminat facultatea, a lucrat în diverse locuri, în investment banking, la un fond de investiții din Anglia. Când a venit criza, fondul s-a închis. N-am simțit-o tristă, n-am simțit-o devastată, era oarecum ușurată. Mi-a spus că se simte ușurată, “pentru că mi-am dat seama că aș fi fost doar un analist mediocre, eu nu sunt un om de cifre, eu sunt un om de idei, de cuvinte”. Mi-a spus că vrea să facă un masterat în arte sau marketing și ulterior a fost acceptată la Kellogg, în Chicago.

Când a terminat masteratul, a găsit un job de marketing manager la un startup în technology. A lucrat acolo câteva luni și a avut norocul să-l întâlnească pe CTO-ul companiei, care i-a deschis mintea și înțelesul pentre tehnologie. După câteva luni au părăsit amândoi compania și și-au făcut propria lor firmă și acum lansează o platformă online. Niciodată n-am văzut-o pe fiica mea, care împlinește 32 de ani, mai fericită. De ce? Penttru că și-a găsit vocația.