Dacă falimentează și „mor” patronii, cine mai readuce businessurile și companiile la suprafață, cine mai face angajări și plătește salarii?

Până acum, patronii au câștigat sute de mii, zeci și sute de milioane de euro. Așa că trebuie să scoată banii din buzunar și să-și plătească salariații, să-i susțină, nu să-i trimită în șomaj, să-i dea afară imediat etc.
Deciziile companiilor de a închide fabricile au fost aplaudate fie de angajați, care erau speriați și nu mai voiau să vină la muncă, fie de ceilalți din jur.
Dar nu toate companiile, nu toți proprietarii își pot plăti angajații să stea acasă.
Ford, Dacia sau marile companii pot să facă acest lucru pentru că sunt puternice, bine capitalizate și au linii deschise de finanțare externă sau de la bănci.
Companiile românești, patronii români nu au resurse suficiente pentru a-și ține businessurile închise și a-și plăti angajații în timp ce stau acasă.
Închiderea HoReCa – Hoteluri, Restaurante, Cafenele – prin instituirea situației de urgență a atras și aplauze din partea celor nemulțumiți, care și-au amintit de patroni, de chelneri, de prețuri și de modul cum au fost tratați când economia duduia.
Nu cred că au fost mulți cei care au plâns pe umerii lui George Copos când a fost nevoit să închidă celebrul hotel Athenee Palace Hilton, care nu și-a închis ușile nici în perioada celor două războaie mondiale. Mulți au amintit de istoria controversată a lui Copos, sperând chiar să-l vadă falit, după închiderea hotelurilor.
La fel, nu multă lume plânge pe umerii proprietarilor de malluri care au fost nevoiți să-și închidă porțile: a fost o luptă cruntă între proprietari și chiriași, primii dorind să țină ușile deschise, în timp ce magazinele voiau să fie închise pentru că nu mai existau trafic și clienți.
În business nu există solidaritate, pe care o invoca Dan Șucu, proprietarul Mobexpert, care a fost nevoit să-și închidă magazinele și să trimită acasă 2.400 de angajați, ci numai interese, fiecare încercând să câștige cât mai mult sau să piardă cât mai puțin din această criză.
Băncile s-au lăsat greu convinse când a început criza să reeșaloneze in corpore creditele clienților, invocând normele bancare și regulamentele BNR. Băncile speră ca statul să le plătească o parte din dobânda pe care o pierd în lunile de amânare a plății creditelor de către persoanele fizice sau companiile afectate de criza coronavirusului.
Nu multă lume iubește patronii, nu multă lume își apreciază jobul, și de aceea există multă reacții negative în social media în această perioadă.
Mulți vor ca patronii să falimenteze și să moară economic, iar statul să nu-i finanțeze, așa cum a salvat băncile în criza precedentă, iar apoi nu a dovedit aceeași înțelegere față de clienți.
Dar dacă „mor” patronii, dacă „mor” companiile, cine redeschide businessurile, cine reface fluxurile de producție, cine face angajări și cine mai plătește salariile?
Dacă patronul „moare” economic, unde se mai întorc angajații?
Credeți că o să preia statul toate businessurile și o să curgă banii așa cum curg banii acum la stat?
Nu am întâlnit foarte mulți angajați care să vrea să preia conducerea unor businessuri sau să ducă crucea unui antreprenor, unui patron care dă de lucru și plătește salarii.
Mulți ar vrea să fie patroni ca să numere milioanele, dar nu este mare înghesuială atunci când trebuie să conduci un business, când trebuie să organizezi companiile, când trebuie să umbli după clienți și apoi după bani, ca să poți să plătești salariile, taxele și impozitele la stat.
Mulți spun că statul nu ar avea de ce să salveze companiile private acum. Dar aceste firme private au plătit taxe și impozite ani de zile, fără să primească de multe ori ceva în schimb: autostrăzi nu sunt, birocrația este și mai mare, iar sistemul de educație și cel de sănătate sunt la pământ.
Dacă angajații vor să se întoarcă la lucru, prima condiție este ca patronii să fie „în viață” după această criză.
Apoi vor vedea cum se descurcă cu băncile, de unde obțin finanțare și cum duc businessurile mai departe.