Dacă băncile centrale pierd lupta cu inflația pentru că au obiective prea greu de atins? Se vor declara învinse sau vor pregăti o retragere victorioasă?

Un număr în creștere de jucători de pe Wall Street pariază că Rezerva Federală americană, cea mai puternică bancă cen­trală din lume, nu va reuși să aducă nici anul acesta și nici în următorii ani inflația la cota dorită, de 2% – ținta de inflație în majoritatea economiilor mature. Scumpirile nu cedează, deși Fed a luptat până acum cu ele cu o ferocitate nemaivăzută de decenii, majo­rând rapid dobânzile și sacrificând creșterea economică. Se poate declara o bancă de talia Rezervei Federale, sau a BCE sau a Băncii Angliei înfrântă?

Nu, ar fi un dezastru, mai ales ales la nivel de încredere. Prin urmare, ce le-ar rămâne a­cestor instituții de făcut dacă nu reușesc să aducă inflația sub control și la ținta de 2%? Pot declara inflația ridicată ca fiind noul nor­mal și pot duce ținta mai sus, la o cotă la care pot ajunge. Oricum, pentru mulți teoreticieni ai economiei 2% este un obiectiv des­tul de dubios. Dar sunt și des­tui experți care apără cota pen­tru a face ca orice dez­ba­tere le­gată de ținta de in­fla­ție să fie la fel de încin­să ca lupta contra inflației.

Câțiva președinți re­gio­nali ai Fed au semna­lizat recent că sunt des­chiși la a reevalua dacă obiectul de inflație de 2% este cel mai potrivit pentru banca centrală a SUA. „Putem reveni asupra țintei? Cu siguranță că da. Dar nu putem reveni până nu aducem inflația înapoi la 2%“, a spus preșe­dintele Fed Minneapolis Neel Kashkari într-un interviu pentru Reuters.

„Putem începe dezbaterile despre ținta co­rectă după ce banca centrală americană aduce inflația la 2%“. Luna trecută, președintele Fed Philadelphia Patrick Harker a sugerat și el că la un moment dat ținta ar putea fi reexami­nată.

Dar la fel ca Neel Kashkari, Harker crede că obiec­tivul „nu tre­buie schim­bat chiar acum“. Și în zona euro se aud astfel de „șoap­te“, după cum le descrie Bloom­berg. Chiar președinta BCE Christine Lagarde a spus că instituția pe care o condu­ce poate reporni discuțiile des­pre ținta de 2%, dar numai după ce inflația este adusă la acest nivel.

„În acest moment, nu este absolut niciun motiv pentru a schimba obiectivul pe termen mediu de 2%“, a declarat ea în aprilie la un summit la New York. „După ce inflația va ajunge acolo, când vom avea siguranța că stă acolo, abia atunci vom putea discuta.“ Dar cum a ajuns acest nivel de 2% atât de impor­tant? Obiectivul a fost adoptat de atât de mul­te bănci centrale încât a devenit sinonim cu creșterea economică lină și sănătoasă. Cu sigu­ranță că în spatele lui sunt calcule com­plicate și ani de experiență, ar dicta logica. Dar nu este așa. 2% este ceva destul de arbitrar. Fed a adoptat ținta de inflație de 2% în 2012, forma­lizând o practică de ani de zile. De atunci, banca a căutat să ghideze presiunile de preț spre acest nivel și să evite ca inflația să urce prea mult sau să coboare prea jos față de acest reper, iar oficialii Fed au apărat obiectivul cu îndârjire.

Președintele de acum al băncii centrale Jerome Powell a spus clar că se opune schim­bării deoarece ținta actuală oferă încredere că o instituție puternică are un obiectiv precis și va face orice pentru a-l îndeplini. „Însă ținta de 2% este ceva relativ arbitrar“, explică pentru CNBC Josh Bivens, cercetător la Economic Policy Institute. Ideea nici măcar nu a venit dintr-o economie mare și complicată.

„Ai cre­de că Dumnezeu însuși vrea o inflație de 2%, că este ceva scris în Biblie“, spune Laurence Ball, profesor de economie la Universitatea Johns Hopkins și consultant la FMI. „Con­ceptul a fost inventat, în mod ciudat, în Noua Zeelandă.“ Acolo, economiștii sunt mândri de realizarea lor.

„Am deschis calea în țintirea inflației“, ex­plică Arthur Grimes, profesor la Universita­tea Victoria. Povestea începe în anii 1980, când Noua Zeelandă se confrunta cu o inflație in­credibil de puternică și încăpățânată. Timp de două decenii inflația își făcea de cap la înălțimi de peste 10%.

Pe vremea aceea, Grimes, proas­păt primit în rândul doctorilor în econo­mie, își începea munca la banca centrală, o instituție care nu era independentă de guvern, așa cum este acum. „Ne gândeam noi, bine, dacă am avea îndependență, ce să luăm ca țintă, dobânzile sau masa monetară“, poves­tește Grimes.

„Iar într-o zi mi-a picat fisa: de fapt, ce încercăm să obținem? Stabilitatea prețurilor. Deci de ce n-am avea pur și simplu o țintă de inflație?“ Și ce-ar fi ca el și colegii săi să spună tuturor că inflația ar trebui să fie mult mai mică de 10%, spre exemplu 0-2%, și să țintească acest nivel? „A fost ca un șoc pentru toată lumea“, își amintește Roger Douglas, pe atunci ministru de finanțe și unul din pionierii acestei politici, care a propus pentru început o țintă de inflație de 0-1%. „N-am făcut decât să anunț că va fi 2% și de atunci ideea a prins rădăcini.“ Acest nivel final a fost ales de șeful băncii centrale. Banca a introdus ținta de inflație în statutul său în 1989, ei urmându-i rapid alte bănci centrale, cum ar fi cea a Canadei, a Marii Britanii, a Finlandei și a Suedei. Dar unii economiști spun că ținta de 2% nu are justificare și că nu există dovezi că acest nivel ar fi mai bun decât cel de 3% sau de 4%. „Este o eroare să spunem că 2% este numărul magic“, recunoaște un fost președinte al Fed Kansas City, Thomas Hoenig. Pentru a atinge această țintă fixă în vremuri cu crize fără precedent, băncile centrale au făcut ceea ce acum este perceput de unii analiști ca exces de zel. În criza financiară globală, când inflația devenise negativă, marile bănci centrale au dus dobânzile la cele mai mici niveluri posibile și au aruncat pe piață cantități enorme de bani în speranța că vor reporni creditarea, consumul și economiile, țintind o inflație de 2% în loc de una mai redusă, care ar fi presupus mai puțin efort și mai puține riscuri. Apoi, când economiile au fost lovite de valul de suprainflație de după pandemie, băncile centrale nu doar că n-au prevăzut pericolul persistenței inflației, dar au și reacționat în forță, majorând agresiv dobânzile pentru restricționa creditarea și frâna consumul, ținta fiind o inflație de 2% în loc de una mai mare.