Cum și de ce a ajuns România să importe forță de muncă din Asia

„Pentru mine, România e o mare provocare. E o provocare să mă duc în fiecare seară acasă, într-un apartament gol. Uneori, mă trezesc că stau pe canapea, cu o bere în mână, și purtăm – eu cu mine – o discuție imaginară: «Ce faci? Ești bine?»; «Da, sunt ok. Sunt ok.»” John îmi povestește apoi de băiatul lui, care e pe cale să absolve facultatea, și îmi tot repetă cât de importantă e educația pentru el, educație pe care, dacă ar fi rămas în Filipine, nu i-ar fi putut-o asigura copilului său.

9.200 de kilometri îl despart pe John de familia sa; alte mii de străini sunt în aceeași situație. România nu e întotdeauna prima lor opțiune ca destinație, ci una care le aduce un venit decent.

John, spre exemplu, a aplicat pe un site care facilitează munca în străinătate; de aici, CV-ul lui a ajuns la o agenție de recrutare din Filipine care l-a invitat să participe la câteva interviuri pe Skype, în 2016. Un an mai târziu, el a ajuns la o companie din Brașov. „Mi-au dat șansa să vin aici și mi-au trimis o viză valabilă pe trei luni. Totul a fost gratuit, inclusiv biletul de avion. Singurul lucru pe care l-am plătit eu a fost vizita medicală”, povestește el.

România nu e însă prima țară străină în care lucrează John; el face asta încă din 2000. A lucrat mai întâi în Dubai pentru aproape doi ani, după care s-a întors în Filipine. „Aveam un copil mic și îmi doream să îi asigur o educație mai bună, dar banii câștigați în Manila nu erau suficienți – trebuie să plătești chirie, transport, să cumperi mâncare, iar salariul era mic. Așa că am decis să plec iar”, își amintește el. Au urmat o experiență de aproape 10 ani în Kuweit și una de alți doi în Canada. „Filipinezii sunt cei mai muncitori oameni din Asia”, spune el. „Nu pierdem niciodată timpul și vrem întotdeauna să demonstrăm, dar cu toate astea e greu, în multe țări, să obții cetățenie.”

A ajuns așadar în 2017 în România, petrecând câteva luni la Brașov, iar apoi a preluat un post de bucătar în București. E foarte greu și foarte costisitor pentru angajatorii români să obțină permise de muncă, spune asiaticul, iar asta l-a făcut să aprecieze interesul noului său angajator. E mulțumit de situația sa actuală și spune că reușește să îi trimită, lunar, bani fiului său; mărturisește însă că l-ar ajuta un salariu ceva mai mare.

Remunerația nu e însă întotdeauna negociabilă, după cum explică Oana Peca, manager al companiei de recrutare Prestige Recruitment. „Lucrăm cu agenții din țările din care urmează să aducem personal, iar salariile sunt standard: pentru un muncitor în construcție un anumit salariu, pentru un tinichigiu la fel, iar angajatorul e informat despre valorile respective care sunt deja stabilite în țările din care provin”, explică ea. Compania a început în 2013 cu recrutarea pensonalului domestic, bone sau menajere, iar de anul trecut a demarat procesul de aducere a personalului pentru mai multe domenii, așa cum ar fi ateliere mecanice sau auto, restaurante sau muncitori pe zona de construcții.

„Pentru muncitorii domestici am început cu Filipine, iar acum lucrăm cu Indonezia, Nepal, Sri Lanka sau Bangladesh. La ei se declară salariul mediu brut, de 4.162 de lei; acela este punctul de început al negocierilor. Trebuie să le asigure și cazarea și masa, pentru că venind din altă țară ei se bazează în totalitate pe angajator. Dincolo de asta, salariul va depinde de funcția ocupată”, spune managerul firmei de recrutare. Ca termen de comparație, salariul minim în Vietnam este de 150 de euro pe lună, de 3,5 ori mai mic decât salariul minim pe care îl primește un vietnamez care lucrează în România.

Criza de personal s-a acutizat la începutul lui 2017, spune Oana Peca, care adaugă faptul că aceasta nu este complet conștientizată de angajatorii români. „Doar corporațiile, firmele mari au conștientizat fenomenul și încep să apeleze la firme de recrutare și la personalul din afara țării, mai ales la cel asiatic. Într-un fel, criza a început și de la mentalitatea angajatorilor români, care vor să muncești cât mai mult pe salarii cât mai mici.”

„Sunt foarte mulți angajați veniți din Asia: în 2017, la începutul lunii decembrie, s-a depășit numărul de autorizații de muncă ce trebuia eliberate pentru anul în curs, iar asta a dus la un blocaj. A fost nevoie să se dea mai devreme legea cu numărul de autorizații ca să se poată acoperi cererea”, explică Oana Peca.

Cererile pentru muncitori calificați vin mai ales din afara Bucureștiului, spune ea. În Capitală străinii lucrează mai ales cu restaurante, saloane de cosmetică – zona de servicii, în general. Anul trecut, Prestige Recruitment a adus în România în jur de 60 de persoane.

Recrutarea durează între 3 și 4 luni: se țin interviuri în țara de origine a candidaților, se stabilesc detaliile jobului, iar apoi se demarează procesul de obținere a permiselor de muncă și a vizelor. „Candidații nu pot călători în România fără un scop, dar dacă angajatorul dorește, îi poate întâlni înainte de aducerea în România”, explică Oana Peca.

„Interacționând de-a lungul timpului atât cu angajații, cât și cu angajatorii, cred că problema vine de la cei din urmă. Angajatorul este obișnuit să aibă forță de muncă la dispoziție și să schimbe oamenii când vrea, fără a investi foarte mult în angajați; asta e mentalitatea generală în România”, explică managerul firmei Prestige Recruitment. „Acum, când e criză de personal și nu prea mai ai de unde să alegi, sunt angajatori care ar investi în forța de muncă, dar nu au de unde să mai găsească. Sigur, dacă ar fi investit înainte de criza de personal, nu cred că s-ar fi ajuns aici. Există, sigur, și situații în care angajații sunt neserioși – nu cred că România e singura țară care se confruntă cu partea asta.”