Cum se infiltreazã cleptocratia ruseascã în America partea a II-a

Chiar actualul președinte, Donald Trump, un „oligarh” al imobiliarelor înainte de a deveni politician, pare să fi avut o slăbiciune pentru rușii bogați. Despre cum cleptocrația rusească se infiltrează în America scrie The Atlantic. În 2017, Reuters a examinat vânzarea proprietăților Organizației Trump din Florida și a constatat că 77 dintr-un total de 2.044 erau deținute de ruși. Dar aceasta era probabil o imagine incompletă. Mai mult de o treime din unități au fost vândute unor entități corporative, care pot ascunde cu ușurință identitatea adevăratului proprietar. După cum remarcă Oliver Bullough, „ar fi putut la fel de bine să-i aparțină lui Vladimir Putin“. În jurul perioadei în care Trump s-a instalat cu familia la Casa Albă, scutirea „temporară“ a proprietăților imobiliare de la aplicarea Patriot Act a intrat în al cincilea an. Fără a stabili cineva ceva formal, excepția a devenit ceva permanent.
Războiul împotriva cleptocrației a ajuns între timp pe un alt front. Dacă plutocrații străini au rămas în mare parte neatinși, ajungând să se simtă ca acasă în SUA, plutocrații americani dornici să-și ascundă averile în străinătate au dat de probleme noi. În 2007, Statele Unite au avut unul dintre momentele de claritate morală, creat de confesiunile unui bancher numit Bradley Birkenfeld, care a venit de bunăvoie la Departamentul de Justiție. (El și-a prezentat ulterior povestea într-o carte numită Bancherul lui Lucifer.) Ceea ce a divulgat în mod liber procurorilor descria eforturile sale de a recruta clienți în numele UBS, o bancă gigant din Elveția.
Birkenfeld a descris modul în care și-a făcut loc în inima aurită a plutocrației americane, participând la regate de iahturi și expoziții ale unor artiști cu sponsori bogați. Acolo, se amesteca printre cei bogați și deschidea conversații. „Ce pot eu să fac pentru dumneavoastră este zero“, spunea el, oprindu-se apoi pentru a pregăti lovitura de grație: „De fapt, sunt trei zerouri. Impozitul pe venit zero, impozitul pe veniturile din capital zero și impozitul pe moșteniri zero“. Abordarea lipsită de subtilități a lui Birkenfeld avea un succes sălbatic, la fel ca banca lui, de altfel. Ca parte a unui acord cu Departamentul de Justiție, UBS a recunoscut că ascundea de autoritățile fiscale americane active în valoare totală echivalentă cu aproximativ 20 de miliarde de dolari.
Valoarea mare a cash-ului ascuns a înfuriat Congresul. În 2010, legislativul american a adoptat Foreign Account Tax Compliance Act (FATCA), o lege cu tente morale.  Niciodată o bancă străină nu va mai putea să dețină bani americani fără să notifice autoritățile fiscale – sau fără a risca o amendă care ar băga-o în mormânt.
Aici s-a văzut munca leadership-ului anticorupție – și ambiguitatea americană în toată splendoarea ei. Potrivit unui puternic mit de excepționalism american, națiunea se mândrește cu o igienă financiară superioară și cu o cultură solidă a bunei guvernări. Într-adevăr, guvernul american a acordat mai multă atenție spălării banilor decât poate oricare altă națiune de pe planetă. Însă ștacheta nu este foarte sus, iar vigilența are limitele sale. În 2011, administrația Obama a încercat să colecteze mai multe informații despre conturile bancare ale străinilor și să împartă banca de date cu țările de origine. Dar băncile – alături de lobbyiștii lor și de intelectualii care le promovează – au lucrat furibund pentru a preveni extinderea. Un asociat al Fundației Heritage a denunțat standardele propuse ca fiind „imperialism fiscal“. Președintele Asociației Bancherilor din Florida a spus: „Într-un moment în care încercăm să creăm locuri de muncă și să reducem povara întreprinderilor, aceasta este o chestiune greșită“.
Asociațiile bancherilor din Texas, California și New York au intervenit și ele. Efortul nu a ajuns nicăieri în Congres. Membrii elitei profesionale americane au concurat să-și vândă serviciile cleptocraților, trecând peste interdicțiile etice. Modelul s-a repetat atunci când Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, atrasă de forma inițială a FATCA, a luat prototipul Congresului și l-a extins: în fiecare an, băncile vor raporta conturile străine autorităților fiscale din țara de origine a titularilor de cont. Dacă fiecare națiune ar fi semnat standardele OCDE, efectul ar fi fost o lovitură dată paradisurilor fiscale care ar fi distrus infrastructura vitală ce permite banilor cleptocraților să curgă neobservați. În cele din urmă, Statele Unite au fost singurele care au refuzat să adere la acordul OCDE, finalizat în 2014.
Această încăpățânare era pe cale să submineze tot ceea ce țara făcuse pentru a lupta împotriva banilor murdari: în timp ce SUA pot solicita băncilor din aproape orice altă țară informații financiare despre cetățenii americani, nu au obligația de a oferi altor țări informații de aceeași natură. „Statele Unite s-au impus cu forța asupra restului lumii în încercarea de a distruge secretul bancar“, scrie Bullough, „dar nu și-au aplicat aceleași standarde.“ Un avocat din Zürich a descris frumos, pentru Bloomberg, consecințele: „Cât de ironic, ba nu, cât de pervers este că SUA, care au condamnat ca o inchiziție băncile elvețiene, au devenit țara secretului bancar… Auziți un sunet puternic de aspirație? Este sunetul banilor care se grăbesc să vină în SUA“.
Cu puțin timp înainte ca SUA să refuze să semneze standardele OCDE, o sucursală a băncii exclusiviste Rothschild a fost deschisă la etajul 12 al unei clădiri din Reno, Nevada, departe ca distanță și spirit de sediul central din Paris. Numele băncii nu era anunțat de nimic de pe exteriorul clădirii și nici măcar trecut în afișajul din lobby. Imediat după deschiderea avanpostului de la Reno, unul dintre directorii executivi ai băncii a făcut prezentarea serviciilor noii filiale posibililor clienți din San Francisco. Ceea ce a făcut prezentarea atât de memorabilă au fost ideile incluse într-un proiect văzut de Bloomberg. Documentul făcea clare motivele pentru care străinii bogați ar trebui să-și aducă banii în Nevada: statul american este locul ideal pentru a-și ascunde averile de guverne și pentru evitarea plății impozitelor în SUA.
Proiectul evidenția un adevăr pe care bancherii nu-l recunosc de prea multe ori în public, și anume că Statele Unite au „prea puțin chef“ să ajute guvernele străine să recupereze bani spălați în interiorul granițelor americane. De fapt, SUA au devenit „cel mai mare paradis fiscal din lume“. (Banca a spus că aceste declarații au fost eliminate înainte ca prezentarea să fi ajuns la clienți, deoarece acestea nu reflectau viziunea reală a băncii.)
Ceea ce s-a schimbat nu a fost doar structura de reglementare. Și comportamentul elitei americane s-a schimbat. Membrii clasei profesionale s-au bătut pentru a-și vinde serviciile către cleptocrați. În această competiție, au ignorat vechile interdicții etice, iar presiunea a fost crescută pentru a testa limitele legii. O colecție de videoclipuri de pe internet, filmate în 2014, ilustrează acest colaps moral. În clipuri apare un bărbat prezentat ca Ralph Kayser, un german care dezvăluie numai cele mai elementare detalii despre sine, recitate într-o engleză cu un ușor accent. Însă nu-i este arătat niciodată chipul. Personajul prezintă o succesiune de întâlniri cu 13 firme de avocatură din Manhattan, în care se angajează în discuții glumețe pentru ca apoi să își anunțe scopul. Lucrează pe postul de consilier al unui oficial guvernamental din „una dintre țările bogate în minerale din Africa de Vest“, explică el. De-a lungul carierei, oficialul a devenit destul de bogat. „Companiile sunt dornice să facă rost de minerale rare sau alte materii prime. Și astfel plătesc cu niște bani speciali pentru asta. Nu i-aș numi «mită». Aș spune «bani de facilitare».
Clientul lui Kayser, continuă el, îmbătrânește și – pentru că soția clientului a dorit dintotdeauna un apartament clasic în New York, iar clientul căuta să cumpere un Gulfstream și un iaht – are brusc nevoie să-și aducă banii în Statele Unite. Clientul preferă ca achizițiile să rămână secrete pentru a nu atrage atenția în țara sa de origine. „Ar părea cel puțin foarte, foarte jenant.“ Kayser nu face niciun efort să-și ascundă dorința de a transfera fonduri suspecte.
Kayser este de fapt un personaj creat de Global Witness, un ONG din Londra. Actorul este echipat cu o cameră bine ascunsă pentru a-i surprinde pe avocații americani manifestându-și înclinațiile etice. Deși niciunul dintre avocații vizitați de Kayser nu îl iau pe acesta de client, iar câțiva spun că au nevoie de mai multe informații despre sursa averii oficialului, doar unul refuză în mod categoric să discute despre modalitățile prin care pot fi transferați banii. Trebuie spus că personajul Kayser nu a ales birourile lui Saul Goodman – avocatul crimei organizate dintr-un serial celebru. Țintele sale includ avocați de la firmele cu tradiție.
Bineînțeles, ei înțeleg riscurile mutării banilor suspecți în New York. Un avocat îi spune lui Kayser: „Trebuie să fiu foarte atent. Nu vreau să fac ceva care să mă facă să pară că spăl bani. Asta m-ar costa licența – și eu pur și simplu nu fac asta“. Dar ce fel de standarde respectă în general nu este clar. „Când primesc bani de la ceilalți clienți, banii vin întotdeauna cu un nume ciudat pe ei. Nu pun niciodată întrebări“, recunoaște avocatul. Un alt avocat anunță cu blândețe: „Ei nu trimit avocați la închisoare pentru că noi conducem țara. Încă suntem membri ai unei clase privilegiate în această țară“.
Pericolele corupției au fost o obsesie pentru fondatorii Statelor Unite. Madison a menționat corupția de 54 de ori într-un carnet de notițe din 1787.
Global Witness a realizat experimentul pentru a sublinia complicitatea firmelor mari de avocatură în răspândirea cleptocrației. Însă filmările oferă și o antropologie primară a unei elite americane. O profesie ca avocatura are coduri etice foarte dezvoltate, dar aceste standarde par să fi scăzut în ultimii ani. Chiar și cele mai prestigioase firme simt fiori când se gândesc la supraviețuirea modelului lor de afaceri bazat pe prețuri ridicate, care a fost puternic afectat de criza financiară din 2008 și de valul de reduceri de costuri care a urmat în sectorul corporate. Puseuri de lăcomie au existat cu siguranță în lumea firmelor de avocatură consacrate, dar simțul luptei darwiniste și normele unei elite globale au erodat limitele. Aceiași parteneri care și-au dat afară colegii cu mai multă cruzime decât înainte par a fi pregătiți să adopte o atitudine mai permisivă față de clienții pe care cândva i-ar fi respins.
Această decădere a fost pe deplin vizibilă în ancheta lui Robert Mueller. S-a văzut cum firma Skadden, Arps, Slate, Meagher & Flom, un pilon robust al profesiei de avocat, s-a pus în slujba cleptocrației. Gregory Craig, un partener al firmei din 2010 până în 2018, a fost consilier la Casa Albă în mandatul președintelui Barack Obama. El era omul responsabil cu protejarea integrității președinției. La Skadden, el a supravegheat crearea unui raport care a fost folosit pentru a justifica arestarea de către președintele ucrainean Victor Ianukovici a principalului adversar politic pe motive considerate de mulți ca foarte dubioase. (Firma, potrivit mărturiei din investigația lui Mueller, a declarat în mod privat că dovezile care susțin arestarea au fost „practic inexistente“.) Un alt avocat care a lucrat pentru Skadden a pledat vinovat că a mințit procurorii în timpul anchetei echipei lui Mueller privind activitatea firmei pentru președintele Ucrainei.
Ucrainenii au angajat Skadden printr-un intermediar, consilierul politic Paul Manafort, acum în închisoare. Cândva, ar fi fost posibil ca Manafort să fie considerat un caracter deviant abject de la Washington – lobbyistul cu cele mai scăzute standarde, dispus să preia cei mai dubioși clienți. Însă Mueller a expus cât de strâns legată de elita permanentă din Washington a fost munca lui Manafort făcută în numele cleptocraților ucraineni. Manafort a subcontractat o parte din activitățile sale de lobby firmei lui Tony Podesta, probabil cel mai puternic agent de influență democrat al generației sale. Apoi, Manafort a angajat Mercury Public Affairs, unde a avut de-a face cu lobbystul Vin Weber, fost congresman republican, fost președinte al Fundației Naționale pentru Democrație și un personaj investigat de Muller pentru colaborarea cu prorusul Ianukovici.