Cum să-ți ții talentele în companie

De mai bine de un deceniu, am pierdut an de an talente în sport. Simona Halep este o excepție. De acum înainte vom pierde din ce în ce mai multe talente în business, în economie.

Problema nu este că nu sunt talente, ci că numărul lor scade. În primul rând, prin faptul că baza de unde se nășteau aceste talente este din ce în ce mai redusă. Natalitatea este în scădere; România continuă să piardă oameni care pleacă la muncă în afară; numărul celor care reușesc să facă tot ciclul de educație școlară, până la terminarea facultății, se reduce; scăderea calității învățământului românesc este vizibilă din ce în ce mai mult – avem câteva școli de elită care cresc an de an și de unde universitățile americane și britanice se alimentază continuu, dar pe medie, calitatea învățământului și a ceea ce rezultă scade; pregătirea profesională pe medie, nu prin excepții, pierde teren pentru că nu mai sunt profesori, pentru că nu mai are cine să-i învețe pe cei care vin din urmă, și în primul rând pentru că nu mai vine nimeni din urmă.

Toate aceste lucruri vor lovi în final în business, care este principalul beneficiar al educației.

În cea mai bună perioadă economică, când există bani și există intenția de a face investiții, nu ai cu cine să le faci. Nu poți să ai valoare adăugată mai mare dacă nu ai talente.

De multe ori, exportăm materie primă brută – începând de la grâu, lemn, mere, până la creiere – pentru simplul fapt că nu ai cu cine să faci produse și servicii care să aibă valoare adăugată mai mare.

Poți să aduci echipamente, roboți, dar cineva tot trebuie să le opereze.

O altă problemă este că firmele, în special cele românești – care au o pondere de 47% în business, nu s-au pregătit pentru a atrage, a reține și a dezvolta talentele. Nu au un sistem.

Fiecare dintre noi a râs de sistemul de la McDonald’s, unde începi prin a face curățenie în toalete, treci la hamburgeri și cartofi prăjiți, iar extrem de rapid, dacă reziști, poți ajunge șef de restaurant.

Probabil că americanii s-au confruntat în urmă cu 50-60 de ani cu aceleași probleme de personal, și atunci au creat acest sistem, care este dat ca exemplu și astăzi: de la cartofi prăjiți, poți ajunge CEO dacă ești talentat și determinat. În România, cel mai bun exemplu este Daniel Boaje, șeful McDonald’s, care în anii ’90 a început de la a face cartofi prăjiți.

Iulian Stanciu, CEO al eMag, ce mai mare retailer online din România, cu afaceri de 1 miliard de euro, spune că sunt trei lucruri prin care poate să-și țină sau să-și atragă talentele în companie: ceea ce face firma să aibă un sens, ceea ce face cineva care lucrează acolo să aibă un impact imediat, măsurabil, iar în al treilea rând să existe un plan clar de promovare. Bineînțeles că și banii sunt importanți, dar, la un moment dat, acest lucru trece pe poziția a treia în decizia unui talent.

În sondajul CEO Survey 2018 realizat de firma de audit și consultanță PwC, directorii români încep să pună în prim plan problema talentelor sau a lipsei acestora.

În sistemul bancar  românesc, dar și la nivel mondial, până în criză băncile reușeau să atragă cele mai multe talente. Acum nu mai este așa, companiile din tehnologie fiind pe primul loc. În România, un programator, un inginer software, un inginer de sistem nu are ca primă opțiune de job o bancă, un retailer, ci o firmă din IT. Centrele de servicii de suport își iau oamenii din bănci, ceea ce până în criză era de neconceput.

Într-un articol din Financial Times, Rana Foroohar spune că talentele dintr-o companie nu mai trebuie trecute pe partea de costuri, ci trebuie să fie pe partea de active, adică un activ la fel de prețios pentru companie cum este capitalul.

Directorii trebuie să adminstreze resursa  umană a unei companii la fel cum administrează capitalul, comentează ea (articolul din FT se numește The Backlash against Shareholder Value).

Fără talente, companiile pierd sânge pe drum și vor ajunge la destinație istovite, fără suflu și fără putere.

Companiile românești se plâng că multinaționalele câștigă teren, ca o putere mai mare, că statul român le ajută și le protejază mai mult pe ele, în detrimentul capitalului național. Poate așa este, dar talentele românești preferă mai degrabă să lucreze pentru multinaționale decât pentru firmele românești. Iar aici antreprenorii și directorii, cei care dețin capitalul, ar tebui să-și pună probleme: de ce?