Cum este viața de student român și expat în Elveția: „Îți dă o valoare mult mai clară a banilor și a muncii”

Cel mai mare dintre cei trei fii ai actorilor Ion Caramitru și Micaela Caracaș, Andrei Caramitru spune că a ales să studieze businessul pentru că, asemenea multora din generația lui, nu știa către ce să se îndrepte după terminarea liceului.

„Eu provin dintr-o familie de artiști: nu doar tatăl și mama sunt actori, dar și în familiile lor au fost pictori, cântăreți la operă etc. Eu am vrut să fac ceva puțin diferit, să nu fiu tot timpul într-o comparație cu alții din familie.”

Absolvent al colegiului Sf. Sava din Capitală, profilul matematică – fizică, spune că a avut norocul să fie într-o clasă cu mulți olimpici – el nefiind la acest „nivel de sofisticare” în matematică. A avut norocul, spune el, că sora tatălui său a fugit pe timpul comunismului în Geneva, iar în 1994, când a terminat el liceul, a avut șansa să locuiască la ea pe durata studiilor universitare.

„Era o altă Românie atunci, nici bursă de studii nu aveai cum să iei. Am avut norocul să stau la mătușa mea în Elveția și, neștiind exact ce să aleg ca domeniu de studiu, am zis că o să mă orientez spre economie- business.” Astfel, în perioada 1994 – 1998 el a urmat cursurile Facultății de Administrarea Afacerilor din cadrul Universității din Geneva, urmate de un program de masterat în finanțe în cadrul aceleiași instituții.

De ce nu a ales însă o carieră artistică?
„Actoria este un domeniu extraordinar de greu, care se bazează mult pe noroc și pe șansa de moment. Aș fi avut un cadru, teoretic, pentru a urma o carieră în domeniu, dar nu am vrut să îl exploatez poate dintr-o mândrie personală, nu am vrut să depind în cariera mea de altcineva sau să aud pe cineva că spune: «Andrei a reușit în viață pentru că…». În plus, fiind perioada de după Revoluție, se puteau încerca multe lucruri.”

Pe de altă parte, mai spune el, când te naști într-o familie de actori, te uiți, încă din copilărie, cu un mai mare realism la această profesie, cu bune și cu rele.

„Cei care sunt în afara acestei lumi văd doar magia momentului, însă dacă observi zilnic ce se întâmplă, îți dai seama că pentru foarte mulți actori este foarte greu, frustrant, extrem de stresant, iar judecata nu este făcută pe cât de bun ești neapărat, ci pe criteriul dacă te place lumea sau nu, iar acest lucru te poate afecta psihologic foarte mult. E un domeniu foarte dificil și am o admirație pentru toți cei care fac asta.”

Când a ajuns în Elveția, prima experiență a fost aceea a unui test la matematică, pe care l-au dat 600 de studenți. Deși era, după cum spune el, un elev „mediu plus” la liceul Sf. Sava, „nu cine știe ce față de colegii din București”, a luat nota maximă la matematică, el și un student chinez.

„Nivelul nostru de pregătire la matematică este extraordinar de bun și atunci mi-am dat seama de faptul că, dacă fac un mic efort, probabil că o să mă descurc bine.”
În acea perioadă românii nu aveau drept de muncă pe nicăieri în Europa, de aceea situația era complicată, iar studenții aveau dreptul să lucreze doar pe timpul verii, ca stagiari, însă după absolvirea facultății nu aveau ce să facă.

„Am fost nevoit să lucrez verile, am avut multe stagii neplătite, am lucrat inclusiv la un magazin de mobilă.”

Viața în Elveția, o țară cu unul dintre cele mai ridicate niveluri ale costului vieții, a fost o experiență bună, pentru că „îți dă o valoare mult mai clară a banilor și a muncii”, iar mediul de business de acolo a ajutat la formarea viitorului consultant, deoarece dacă în România putea oricine să spună că e „băiatul lui Ion Caramitru”, în Elveția nu era decât „un migrant care ar trebui să zică mulțumesc pentru că i se permite să stea acolo”.

În 1997, când a terminat facultatea, spune că România era în „cvasifaliment”, iar oportunitățile de carieră pentru un absolvent de facultate care vrea să intre în sistemul bancar erau puține, pentru că pe piață erau una sau două bănci străine, iar singura variantă pentru el era să lucreze la stat, la Banca Națională sau la Ministerul de Finanțe, acestea fiind instituțiile în care ar fi putut aplica ce a învățat în școală.

„Neavând oportunități în țară, am încercat să îmi fac relații în sistemul bancar din Elveția. La 22 de ani am cunoscut pe cineva de la UBS (cea mai mare bancă elvețiană – n.red.) care finanța niște cursuri speciale la universitate, m-a plăcut și m-a recrutat. Angajarea a fost un proces dificil, pentru că atunci, ca român, nu aveai dreptul să fii angajat cu avocați etc., dar până la urmă am rămas acolo.”

Citiți AICI articolul integral.