Cum au reușit medicii dintr-un spital italian să salveze pacienții de naziști inventând o boală falsă

Când naziștii au început să caute pacienți evrei în unitățile medicale din Roma, în spatele ușilor închise ale spitalului Fatebenefratelli se afla o secție plină de pacienți tratați pentru sindromul K. Această boală nouă și necunoscută – al cărei nume a evocat Sindromul Koch (tuberculoză) – a fost un puternic factor de descurajare pentru soldații naziști care căutau evrei, partizani și antifasciști. Temându-se de infecție, naziștii nu au îndrăznit să intre în secție, îndreptându-și atenția în altă parte, scriu cei de la Time.

Pacienții din această secție fuseseră spitalizați și clasificați ca suferind de sindromul K la sfârșitul anului 1943. La data de 16 octombrie a acelui an, naziștii au deportat din diverse zone ale Romei aproximativ 1.200 de evrei. Doar 15 au supraviețuit lagărelor de concentrare. Medicii și asistenții spitalului au hotărât așadar să încerce să salveze un număr tot mai mare de pacienți, inventând boala cu numele de sindromul K.

Sindromul fost inventat de Giovanni Borromeo, medicul șef al spitalului, cu spijinul celorlalți medici. Născut în 1898, Borromeo era un antifascist înrăit. Înainte de a prelua postul la Fatebenefratelli, i s-a oferit funcția de medic șef în alte două spitale, dar le-a respins pe ambele, întrucât îi cereau să devină membru al Partidului Fascist. El a acceptat slujba la Fatebenefratelli întrucât era condusă de călugări catolici și, conform unui acord între Biserica Catolică și regimul fascist, era considerat un spital privat, detașat de reglementările statului, neimpunându-le angajaților să aparțină de un partid politic.

La spital, Borromeo a angajat mulți medici care au fost discriminați de regim din diverse motive. Printre aceștia s-a numărat și medicul evreu Vittorio Emanuele Sacerdoti, care i-a ascuns pe mulți în spital. În lunile următoare, unitatea a devenit un centru de rezistență politică.

Dar rezistența antifascistă la Fatebenefratelli nu s-a limitat la sindromul K. În colaborare cu călugării medici, Borromeo și aliații săi au instalat o stație de radio în interiorul spitalului și au folosit-o pentru a comunica cu partizanii pentru a-și organiza rezistența. Când Borromeo și călugării și-au dat seama că naziștii au identificat poziția radioului, au aruncat totul în Tibru.

Poziția lui Fatebenefratelli pe Insulă și în apropierea ghetoului au creat suspiciuni în rândul oficialilor naziști. Borromeo și colegii săi s-au pregătit pentru vizita inevitabilă. Evreii spitalizați (și alți pacienți „politici”) au fost enumerați în documentele oficiale ca suferind de sindromul K. Numele a fost totuși o glumă riscantă: Borromeo a numit boala fictivă „K” după Albert Kesselring sau Herbert Kappler. Kesselring a fost comandantul-șef nazist din sud și a ordonat lui Kappler, care era șeful poliției naziste din Roma, să întreprindă masacrul din Peșterile Ardeatine, unde au fost ucise 335 de persoane (soldați și civili). Atât Kesselring, cât și Kappler au fost judecați pentru crime de război și condamnați.

„Sindromul K” a devenit curând un cod care se referea la persoanele ascunse în spital. Adriano Ossicini (care a devenit ulterior ministrul Sănătății Italiei în anii ’90), printre altele, a scris o serie de mesaje lui Borromeo prin care cerea un număr precis de paturi pentru a fi rezervate pacienților care sufereau de sindromul K și urmau să ajungă la spital în zilele următoare. Spitalul a primit refugiați până în ziua în care aliații au intrat și au eliberat Roma.

Pietro Borromeo, fiul lui Giovanni, a dezvăluit că, așa cum era de așteptat, la sfârșitul lunii octombrie, naziștii au venit să caute în spital evrei și antifasciști. Borromeo i-a condus în jurul spitalului și a descris, în detaliu, efectele teribile pe care sindromul K le-a avut asupra victimelor sale. După ce a făcut acest lucru, i-a invitat să cerceteze secțiile. Naziștii, despre care Pietro Borromeo spune că erau însoțiți de un medic, au respins invitația și au plecat fără alte investigații.

Există diferite versiuni ale modului în care naziștii i-au căutat pe evrei în spital, relatări diferite despre misiunea lui Borromeo și estimări variate ale numărului de vieți salvate. Fiecare versiune confirmă invenția sindromului K. Pietro Borromeo a sugerat că întreaga aventură a fost o campanie planificată și sistematizată în lupta împotriva fascismului, în timp ce medicii Ossicini și Sacerdoti au sugerat, în mare parte, că aceasta este în cea mai mare parte improvizată, una dintre numeroasele forme de rezistență spontană și neorganizată în fața dictaturii.

Indiferent de realitate, un lucru este cert: Sindromul K i-a ținut pe naziști departe de „pacienți”, iar boala inventată a salvat multe vieți. Meritul lui Borromeo a fost recunoscut atât în ​​Italia cât și pe plan internațional. În 2004, ani la mulți ani după moartea sa din 1961, Yad Vashem, memorialul israelian oficial al victimelor Holocaustului, l-a recunoscut drept unul dintre cei mai aprigi protectori ai acestora, o onoare acordată celor care și-au riscat viața pentru a salva evreii în timpul Holocaustului. Ca și alți bărbați și femei care i-au ascuns pe evrei în casele lor, în spațiile publice sau care au mințit pentru a-i salva, medicii și călugării de la Fatebenefratelli și-au pus viața și libertatea în pericol.
Oficialii naziști din Roma nu au aflat niciodată că sindromul K nu exista.