Cum a reușit Polonia să ajute Ucraina să poată scăpa de pe orbita Rusiei și să intre pe cea a UE și NATO

Nimeni n-ar spune că Polonia este o superputere europeană, dar această țară din Estul Europei a jucat un rol important în ultimele ore ale liderului rusofil  Viktor Ianukovici la cârma Ucrainei și în începutul tumultoasei ere prooccidentale. Și tot Polonia, ca vârf de lance a inițiativei europene Eastern Partnership,  este cea care a netezit calea pentru ca Ucraina să poată scăpa de pe orbita Rusiei și să intre pe cea a UE și NATO.

Era februarie 2014. Pe măsură ce numărul protestatarilor uciși de forțele de securitate ale lui Ianukovici în jurul pieței Maidanului creștea, miniștrii de externe din trei țări membre ale Uniunii Europene soseau la Kiev să negocieze un acord de pace, scrie BBC. Nu este surprinzător că șefii diplomațiilor din Germania și Franța au fost chemați acolo. Însă alături de ei a fost și Radoslaw Sikorski. Polonezul a fost filmat avertizând un lider al opoziției că dacă nu susține acordul „va fi impusă legea marțială, va veni armata peste ei și vor muri cu toții”.

Acordul a fost semnat, dar nu a fost pus în aplicare deoarece imediat după aceea președintele Ianukovici a părăsit orașul, iar personalul său de securitate și-a abandonat posturile din clădirile guvernamentale. „Ianukovici a făcut ceva nemaiauzit. După semnarea acordului, a mers la o întâlnire în afara orașului, care pare să fi fost planificată mai devreme, fără a aprecia impactul psihologic pe care l-ar avea“, a povestit mai târziu Sikorski la un post de radio polonez. „Poate că și-a plănuit evadarea, dar nu avea nicio obligație să înlăture securitatea din clădirile guvernamentale și asta a permis opoziției să le ocupe fără să se tragă un foc de armă”, a adăugat el. Diplomatul polonez a spus că a văzut forțele de securitate cu mitraliere și un lunetist când trecea pe străzile Kievului pentru a ajunge la negocieri. El a postat și o fotografie cu o astfel de scenă pe contul său de Twitter.

Dar în momentul în care au început – și au continuat toată noaptea fără pauză – omorurile au încetat”, a adăugat el. Rolul de negociator al Poloniei a fost lăudat atât în țară, cât și în străinătate. „Odată ce acordul a fost semnat, acesta a răsturnat situația, întorcând-o contra lui Ianukovici deoarece susținătorii săi și-au dat seama că puterea lui scade și că era timpul să părăsească vaporul”, a explicat pentru BBC Konstanty Gebert, editorialist pentru principalul cotidian polonez Gazeta Wyborcza.

Polonia a insistat mult timp ca UE să aibă legături mai strânse cu vecina sa Ucraina. Varșovia vrea ca o Ucraina stabilă și democratică să se alăture sau cel puțin să se apropie de UE. Acest lucru i-ar oferi mai multă protecție din punctul de vedere al securității și acces liber la o piață imensă, cât jumătate din cea a Germaniei. Revoluția de pe Maidan, a cărei scânteie a fost  refuzul lui Ianukovici de a semna un pact de asociere cu UE – rodul inițiativei Eastern Partnership promovate de Polonia –, a fost doar începutul calvarului pentru Ucraina. Direcția finală pe care o va lua această țară nu-i va influența doar pe ucraineni și pe vecinii lor din UE, ci și pe Rusia. Politicienii aflați acum la guvernare la Kiev sunt convinși că  viitorul Ucrainei, la fel ca trecutul ei, nu este unul comun cu al Rusiei, ci cu al țărilor din Europa Centrală, ferm fixate în NATO și Uniunea Europeană: Slovacia, Ungaria, Lituania și în special Polonia, scrie revista Foreign Policy.

În ultimii 20 de ani, Polonia a influențat dezvoltarea culturală și politică a Ucrainei mai mult decât oricare altă țară în afară de Rusia. A fost susținătorul său cel mai ferm în cadrul UE și NATO; a primit milioane de ucraineni să trăiască, să studieze și să lucreze acolo; și a oferit un model alternativ pentru ceea ce Ucraina ar putea deveni ca țară cu adevărat central-europeană. De când Rusia a invadat-o și a anexat peninsula Crimeea în 2014, Ucraina s-a construit în mod constant ca stat național pe modelul polonez. Este un proces pe care Rusia însăși l-a pus în mișcare și unul care – pe măsură ce Moscova agită spiritele la granița cu Ucraina cu amenințări de război – este aproape imposibil de inversat acum.

Deși majoritatea țărilor occidentale au susținut puternic Ucraina pe poziția ei împotriva Rusiei, nimeni nu poate pretinde legăturile personale, istoria comună și proximitatea care leagă Polonia de Ucraina.

Cele două au trăit secole împreună în Commonwealth-ul polono-lituanian, care a fost șters de pe hartă în 1795. În timpul epocii naționalismului romantic din secolul al XIX-lea, polonezii și ucrainenii au concurat pentru vaste teritorii din Europa de Est, dar au găsit și un teren comun: ostilitatea lor față de dominația rusă.

O veche zicală poloneză spune: „Nu poate exista o Polonie liberă fără o Ucraină liberă, nici o Ucraină liberă fără o Polonie liberă”. Acest principiu a animat politica poloneză față de Ucraina încă de la începutul secolului – lucru care nu a trecut neobservat la Moscova. Președintele rus Vladimir Putin susține că ucrainenii și rușii „sunt un singur popor” și spune că occidentalilor, inclusiv polonezilor, le-a păsat doar să exploateze Ucraina.

„Istoria a fost un câmp de luptă încă de la începutul războiului Rusiei cu Ucraina”, a remarcat istoricul ucrainean Serhii Plochi. Pe deo parte, unii cred că Ucraina este pur și simplu „o mică parte rusă” a unui întreg mai mare rus. Însă unii susțin că Ucraina ar trebui să facă parte din Occident,  să fie o țară central-europeană cum sunt Polonia și Lituania, deoarece aceastea împărtășesc o soartă comună din punct de vedere istoric, caracterizată de opresiuni în numele imperialismului rus și de speranța pentru renașterea unei Europe moderne. Ambele perspective istorice își au susținătorii în Ucraina și în străinătate, dar cele două sunt ireconciliabile.

Polonia a oferit Ucrainei un model despre cum să ducă acest război istoric. După căderea comunismului în Polonia, Uniunea Sovietică a fost reetichetată ca un ocupant și opresor al națiunii poloneze, mai degrabă decât ca eliberatoare în cel de-al Doilea Război Mondial. Și cu un motiv întemeiat. În pădurea Katyn din Polonia, în 1940, liderul sovietic de atunci, Joseph Stalin, a ordonat în secret execuția în masă a 22.000 de ofițeri și intelectuali polonezi, după ce țara a fost spartă în două de către Germania nazistă. Abia în 1990 guvernul sovietic a recunoscut că este responsabil, acuzându-i pe germani cât timp a durat Războiul Rece.

În 1998, guvernul polonez și-a înființat controversatul braț al războiului pentru istorie — Comisia pentru urmărirea penală a crimelor împotriva națiunii poloneze (IPN) a Institutului pentru Memoria Națională — cu scopul de a investiga crimele regimurilor comuniste și naziste din Polonia, precum cea comisă la Katyn. Implicită în această inițiativă a fost echivalarea celor două ca rele de același grad, ceva obișnuit în Polonia și statele baltice, dar de negândit în Rusia și printre aliații săi apropiați, unde Uniunea Sovietică este încă văzută ca o forță a binelui care a eliberat Europa de agresiunea nazistă. În 2006, Ucraina și-a creat propriul Institut al Memoriei Naționale (UINR), după modelul IPN. (Operațiunile UINR au fost oprite din 2010 până în 2014 sub președintele ucrainean prorus  Viktor Ianukovici.) UINR a primit un mandat similar cu cel al IPN: să investigheze crimele comise de autoritățile sovietice din 1917 până în 1991.

La un an de la înființare, UINR a jucat un rol cheie în elaborarea unui set controversat de legi de inversare a sovietizării din Ucraina care a dus la demolarea monumentelor sovietice din cel de-al Doilea Război Mondial, la redenumirea locurilor și la interzicerea tuturor simbolurilor comuniste. Legile au fost modelate după cele adoptate în Polonia și statele baltice, unde eliberarea sovietică a Europei de Est de sub dominația nazistă a fost tratată ca o nouă ocupație. Contrastul nu poate fi mai puternic cu Rusia, unde un cult reînnoit al Marelui Război Patriotic și al glorificării lui Stalin au apărut în ultimii ani. Ucraina i-a urmărit și pe foștii comuniști. În 2014, un set controversat de legi privind lustrația a fost adoptat pentru a viza foștii oficiali comuniști, la fel cum au făcut Polonia și statele baltice, care și-au adoptat toate aceste legi în anii 1990. Lustrația este o încercare de a dezrădăcina nu numai moștenirea culturală a comunismului, ci și moștenirea sa instituțională – ceva ce vizează mai ales populația prorusă și pe cea care are nostalgia vremurilor sovietice.

Când Polonia și Ucraina au ajuns în umbra URSS – prima ca stat satelit și cea din urmă ca parte a uriașei țări – nu existau, în esență, relații distincte polono-ucrainene. Acest lucru s-a schimbat după căderea comunismului în Polonia în 1989 și după destrămarea URSS în 1991, dar nu peste noapte. Scopul primordial al Poloniei de atunci a fost „integrarea euroatlantică”: aderarea la NATO și la UE cât mai curând posibil pentru a evita exact genul de situație cu care se confruntă Ucraina astăzi. Polonia chiar a amenințat că își va dezvolta propriile capacități nucleare dacă nu i se oferă aderarea la NATO, iar primul președinte al Poloniei, Lech Wałęsa, l-a presat pe președintele rus de atunci Boris Elțin să fie de acord că aderarea la organizația militară nord-atlantică „nu este contrară interesului niciunui stat,” inclusiv Rusiei. Polonia a devenit parte a NATO în 1999, iar aderarea la UE a urmat în 2004. Odată cu atingerea obiectivului integrării euroatlantice, Polonia a devenit liberă să urmărească o nouă mare strategie pentru est: să se asigure că limita sferei de influență rusești nu se află chiar pe frontiera sa de est.

În 2008, Polonia și Suedia au propus ca UE să urmărească un parteneriat estic cu vecinii săi europeni, în mod explicit o cale de aderare pentru Ucraina, Moldova, Bielorusia, Azerbaidjan, Georgia și Armenia. Principalele țări din UE au fost în cel mai bun caz călduțe față de inițiativă, ezitând să enerveze Kremlinul, care a acuzat parteneriatul că este o încercare de a lărgi sfera de influență a UE. Pentru Ucraina,  impactul imploziei Uniunii Sovietice a fost mult mai distructiv decât schimbarea de regim de la Varșovia. Economia ucraineană se micșora an de an după 1990, depășind nivelul din 1989 abia în 2005. Problemele de identitate politică și culturală începeau deja să divizeze națiunea. În timp ce Polonia sărbătorea aderarea la UE, în 2004, Ucraina era zdruncinată de o serie de proteste împotriva unor presupuse fraude electorale care au culminat cu ceea ce este cunoscut sub numele de Revoluția Portocalie. Într-un scrutin prezidențial contestat puternic, Ianukovici l-a învins la limită pe candidatul prooccidental Viktor Iușcenko. Dar Iușcenko și susținătorii săi au contestat rezultatul și au obținut o victorie atunci când Curtea Supremă ucraineană a anulat votul și a cerut reluarea acestuia. Iușcenko a ieșit învingător. Rusia s-a supărat, recunoscându-l deja pe Ianukovici drept învingător legitim. Polonia și-a ales tabăra fără să stea pe gânduri. Wałęsa și alți oficiali polonezi au fost unanimi în sprijinul lor pentru Iușcenko. Președintele polonez de atunci, Aleksander Kwasniewski, a făcut presiuni pentru discuții la mese rotunde între guvern și opoziție, la care a fost prezent alături de alți lideri europeni. La un deceniu după Revoluția Portocalie, o mișcare de protest și mai puternică a dus la așa-numita revoluție de pe Euromaidan după ce Ianukovici – care a fost ales în cele din urmă în 2010 – a refuzat să semneze un acord de asociere cu UE.

Ce a urmat a fost alungarea lui Ianukovici, anexarea Crimeei de către Rusia și  un război în regiunea de est, cunoscută ca Donbas, a Ucrainei. Moscova a decris Euromaidanul drept o lovitură de stat la orchestrarea căreia Varșovia a ajutat. Ucraina a intrat din nou într-o criză economică severă, iar milioane de ucraineni și-au căutat o viață mai bună în Polonia, devenind o resursă umană atât de prețioasă pe timp de criză demografică și de forță de muncă încât la ea râvnește și Germania. Însă ucrainenii nu sunt priviți întotdeauna cu blândețe în Polonia. O amintire neagră, sângeroasă, este încă vie în memoria și cultura poloneză. Este vorba de masacrarea polonezilor din Volânia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, între 1943 și 1944. Unele estimări plasează la 80.000 numărul de etnici ucraineni uciși de o armată de partizani ucraineni și de localnici sub ochii îngăduitori ai naziștilor. Altele la 100.000. Unii experți spun că omorurile au fost epurare etnică,  alții că s-ar încadra la genocid. Au murit atunci femei, copii și bărbați deopotrivă. Au fost torturi și violuri, indiferent de vârsta victimei. În prezent mulți polonezi se identifică cu acele victime.