Cum a ajuns China, unul dintre cei mai mari dușmani ai Rusiei, să îl susțină pe Vladimir Putin împotriva Americii si NATO

Rusia și China n-au fost niciodată prietene, dar acum sunt aliate până într-acolo încât liderul de la Beijing susține pretenția lui Vladimir Putin ca Ucraina să nu se alăture NATO, alianța militară a Occidentului. Este un amestec fără precedent al Beijingului în chestiuni ce țin de suveranitate și apărare atât de departe de sfera de influență tradițională a Chinei. Este un pas îndrăzneț pe care-l face Xi Jinping într-un dans cu importanță globală alături de Vladimir Putin.

Pentru Moscova și Beijing, criza ucraineană a devenit parte din eforturile de a reduce forța Americii și de a face lumea mai sigură pentru autocrați, scrie Gideon Rachman, comentator politic pentru Financial Times. Impresionant este că, în Europa, Beijingului i se opun fățiș doar state mici și aparent nesemnificative în jocul geopolitic global, cum sunt Cehia, și acolo se remarcă primarul Pragăi, și Lituania, contra căreia China a impus un blocaj comercial. Dar nu trebuie uitat că până în urmă cu câțiva ani Cehia avea un program special de finanțare a democrației în lume.

De asemenea, în aprecierea actualelor mișcări de pe scena geopolitică trebuie ținut cont și de faptul că în urmă cu câțiva ani cancelarul german Angela Merkel l-a ales pe Jinping drept partener în lupta contra SUA lui Donald Trump în apărarea globalizării și a vechii ordini comerciale. Acum nici Trump și nici Merkel nu mai sunt la putere. În articolul său pentru FT, Gideon Rachman încearcă să facă lumină în planurile Chinei și Rusiei pentru o nouă ordine mondială. Alianța occidentală a amenințat Kremlinul cu sancțiuni „masive” și „fără precedent” dacă Rusia atacă Ucraina. Dar, pe măsură ce criza din Ucraina ajunge la punctul de fierbere, eforturile occidentale de a izola și pedepsi Rusia vor fi probabil subminate de sprijinul Chinei, uriașul vecin al Rusiei. Pentru Vladimir Putin, liderul chinez Xi Jinping a devenit cel mai important aliat al său. Contactul dintre cei doi la Jocurile Olimpice de iarnă de la Beijing stau mărturie pentru acest lucru.

Într-un apel telefonic între Putin și Xi în decembrie, liderul chinez a susținut cererea Rusiei ca Ucraina să nu adere niciodată la NATO. Acum un deceniu, o astfel de relație părea puțin probabilă: China și Rusia erau la fel de rivale cum erau partenere. Dar după o perioadă în care ambele țări s-au luptat în mod persistent cu SUA, sprijinul lui Xi pentru Putin reflectă o identitate tot mai clară între interesele și viziunile asupra lumii ale Moscovei și Beijingului. Potrivit presei chinezești, Xi i-a spus lui Putin că „anumite forțe internaționale se amestecă în mod arbitrar în afacerile interne ale Chinei și Rusiei, sub masca democrației și drepturilor omului”. După cum au arătat în mod clar remarcile lui Xi către Putin, liderul rus și cel chinez sunt uniți de convingerea că SUA complotează să submineze și să le răstoarne guvernele.

În perioada de glorie a comunismului, Rusia și China au susținut forțele revoluționare din întreaga lume. Dar astăzi Moscova și Beijingul au îmbrățișat retorica contrarevoluției. Când au izbucnit recent tulburările în Kazahstan, Putin a acuzat SUA că încearcă să sponsorizeze o „revoluție colorată” – un termen dat mișcărilor de protest prin care se încearcă schimbarea guvernului (revoluția din Ucraina care a avut ca rezultat alungarea rusofilului Viktor Ianukovici a fost portocalie) – într-o țară care se învecinează atât cu Rusia, cât și cu China. Oficiali chinezi de rang înalt au reluat aceste remarci. După cum o văd Rusia și China, revolta din Kazahstan se încadrează într-un model. Kremlinul susține de mult că SUA au fost mâna ascunsă din spatele revoltei ucrainene de pe Maidan din 2013-2014, în care un lider apropiat Moscovei a fost răsturnat. China insistă, de asemenea, că forțe străine – printre care a se înțelege  SUA – s-au aflat în spatele uriașelor proteste din Hong Kong din 2019, încheiate printr-o represiune coordonată de la Beijing.

Atât Putin, cât și Xi au arătat clar că ei cred că obiectivul final al Americii este de a le răsturna guvernele și că forțele locale pro-democrație sunt calul troian al americanilor. În 1917, în plin război mondial, președintele SUA, Woodrow Wilson a vorbit despre „a face lumea sigură pentru democrație”. În 2022, Putin și Xi sunt hotărâți să facă lumea mai sigură pentru autocrație. Ambițiile Rusiei și Chinei sunt însă departe de a fi complet defensive. Atât Putin, cât și Xi cred că vulnerabilitatea lor la „revoluțiile colorate” provine din defectele fundamentale ale ordinii mondiale actuale – combinația de instituții, idei și structuri de putere care determină modul în care se desfășoară politica globală. Drept urmare, ei împărtășesc hotărârea de a crea o nouă ordine mondială care să se potrivească mai bine intereselor Rusiei și Chinei – așa cum sunt acestea definite de actualii lor lideri. Două caracteristici ale ordinii mondiale actuale la care rușii și chinezii strâmbă din nas sunt „unipolaritatea” și „universalitatea”. Mai simplu spus, ei cred că aranjamentele actuale dau Americii prea multă putere – și sunt hotărâți să schimbe acest lucru. „Unipolaritatea” înseamnă că după prăbușirea Uniunii Sovietice lumea a rămas cu o singură superputere – SUA. Fiodor Luchianov, un gânditor rus de politică externă, care este apropiat de președintele Putin, consideră că unipolaritatea „a dat Statelor Unite capacitatea și posibilitatea de a face tot ce consideră de cuviință pe scena mondială”.

El susține că noua eră a hegemoniei americane a fost introdusă prin războiul din Golf din 1991 – în care SUA au adunat o coaliție globală pentru a alunga armata irakiană a lui Saddam Hussein din Kuweit. Războiul din Golf a fost urmat de o succesiune de intervenții militare conduse de SUA în întreaga lume, inclusiv în Bosnia și Kosovo în sângeroasele războaie iugoslave care au început în anii 1990. Bombardarea de către NATO a Belgradului, capitala Serbiei, în 1999, a făcut multă vreme parte din argumentul Rusiei că NATO nu este o alianță pur defensivă. Că bombele NATO au lovit și ambasada Chinei din Belgrad nu a fost uitat la Beijing. După atacurile teroriste din 11 septembrie de la New York și Washington, NATO a invocat articolul 5 – clauza sa de apărare reciprocă – și a invadat Afganistanul. Încă o dată, potrivit lui Luchianov, America și-a demonstrat dorința și capacitatea de a „transforma cu forța lumea”.

Dar înfrângerea Americii în Afganistan, simbolizată de retragerea haotică din Kabul în vara anului trecut, le-a dat rușilor speranța că ordinea mondială condusă de SUA se năruie. Luchianov susține că abandonarea Kabulului în mâinile talibanilor a fost „la fel de istorică și simbolică precum căderea Zidului Berlinului”. Academicieni chinezi influenți gândesc cam la fel. Yan Xuetong, decanul școlii de relații internaționale de la Universitatea Tsinghua din Beijing (alma mater a lui Xi), scrie că „China consideră că ascensiunea sa la statutul de mare putere îi dă dreptul la un nou rol în afacerile mondiale – unul care nu poate fi împăcat cu dominația incontestabilă a SUA”.

La fel ca Luchianov, Yan crede că „ordinea mondială condusă de SUA se destramă”. În locul ei va veni o ordine multipolară”. Președintele Xi însuși a exprimat-o și mai succint cu afirmația adesea repetată că „Estul se ridică și Vestul este în declin”. Pentru Rusia și China, realizarea unei noi ordini mondiale nu este doar o chestiune de putere brută. Este și o bătălie de idei. În timp ce tradiția liberală occidentală promovează ideea drepturilor universale ale omului, gânditorii ruși și chinezi argumentează că diferitele tradiții culturale și „civilizații” ar trebui lăsate să se dezvolte în moduri diferite.

Vladislav Surcov, cândva un consilier influent al lui Putin, a condamnat „eforturile repetate fără rezultat ale Rusiei de a deveni parte a civilizației occidentale”. În schimb, spune el, Rusia ar trebui să îmbrățișeze ideea că a „absorbit atât Estul, cât și Vestul” și că are o „mentalitate hibridă”. În mod similar, gânditorii proguvernamentali de la Beijing susțin că o fuziune a confucianismului și comunismului înseamnă că China va fi întotdeauna o țară care pune accentul pe drepturile colective mai degrabă decât pe cele individuale. Ei susțin că succesul Chinei în combaterea Covid-19 reflectă superioritatea insistenței chineze pe acțiunea colectivă și pe drepturile de grup.

Atât Putin, cât și Xi cred că vulnerabilitatea lor la „revoluțiile colorate” provine din defectele fundamentale ale ordinii mondiale actuale – combinația de instituții, idei și structuri de putere care determină modul în care se desfășoară politica globală.

Beijingul și Moscova susțin că ordinea mondială actuală este caracterizată de o încercare americană de a impune altor țări idei occidentale despre democrație și drepturile omului, dacă este necesar chiar și prin intervenție militară. Noua ordine mondială pe care o cer Rusia și China s-ar baza, în schimb, pe sfere de influență distincte. SUA ar accepta dominația rusă și chineză asupra vecinătăților lor și și-ar abandona sprijinul pentru democrație sau revoluțiile colorate care ar putea amenința regimurile lui Putin sau Xi.

Criza Ucrainei este o luptă pentru viitoarea ordine mondială deoarece se referă tocmai la aceste probleme. Pentru Putin, Ucraina face parte din punctul de vedere cultural și politic din sfera de influență a Rusiei. Nevoile de securitate ale Rusiei ar trebui să-i dea dreptul de a se opune oricărei dorințe ucrainene de a se alătura NATO, alianța Occidentului. Moscova cere, de asemenea, să acționeze ca protector al vorbitorilor de limbă rusă. Pentru SUA, aceste cereri încalcă unele principii de bază ale ordinii mondiale actuale – în special, dreptul unei țări independente de a-și defini propria politică externă și alegeri strategice. Criza din Ucraina se referă și la „ordinea mondială”, deoarece are implicații globale clare. SUA știu că dacă Rusia atacă Ucraina și își stabilește propria „sferă de influență”, se va crea un precedent pentru China. În timpul erei Xi, China a construit baze militare în toate zonele contestate din Marea Chinei de Sud. Amenințările Beijingului de a invada Taiwan – o insulă democrată autonomă pe care China o consideră o provincie rebelă – au devenit, de asemenea, mai evidente și mai frecvente. Dacă Putin va reuși să invadeze Ucraina, tentația ca Xi să atace Taiwanul va crește, la fel și presiunea internă asupra liderului chinez din partea naționaliștilor surexcitați care simt sfârșitul erei americane. Rusia și China au în mod clar plângeri similare cu privire la ordinea mondială actuală. Există, de asemenea, câteva diferențe importante între abordările Moscovei și Beijingului. Rusia este în prezent mai dispusă să-și asume riscuri militare decât China. Dar obiectivele sale finale pot fi mai limitate. Pentru ruși, folosirea forței militare în Siria, Ucraina și în alte părți este o modalitate de a respinge afirmația fostului președinte american Barack Obama că Rusia nu este acum decât o putere regională. Dmitri Trenin de la Centrul Carnegie din Moscova apreciază că „pentru liderii țării, Rusia nu este nimic dacă nu este o mare putere”. Dar, în timp ce Rusia aspiră să fie una dintre marile puteri ale lumii, China pare să se gândească la înlocuirea SUA ca putere dominantă a lumii. Elizabeth Economy, autoarea unei cărți noi intitulate The World According to China (Lumea conform Chinei – trad.), susține că Beijingul urmărește o „ordine internațională radical transformată” în care SUA este în esență împinsă afară din Pacific și devine doar o putere atlantică. Întrucât Indo-Pacificul este acum nucleul economiei globale, asta ar lăsa în esență China în poziția de „numărul unu”. Rush Doshi, un savant din China care lucrează la Casa Albă, aduce un argument similar în cartea sa, «The Long Game» (Jocul lung – trad.). Citând diverse surse chineze, Doshi susține că China țintește acum în mod clar către hegemonie globală în stil american. Diferența de amploare a ambițiilor Chinei și Rusiei reflectă diferența în potențialul lor economic. Economia Rusiei este acum aproximativ de dimensiunea Italiei. Moscova pur și simplu nu are avuția necesară pentru a susține un atac la supremația globală. Însă China este acum, după unele criterii, cea mai mare economie din lume. Este, de asemenea, cel mai mare producător și exportator din lume. Populația sa de 1,4 miliarde de oameni este de aproximativ zece ori mai mare decât cea a Rusiei. Drept urmare, este realist ca Partidul Comunist și liderul său să vrea să facă din China cea mai puternică țară din lume. Dar, în timp ce diferențele dintre potențialul economic al Rusiei și ale Chinei îl fac pe Xi mai ambițios decât Putin, pe termen scurt îl fac și mai precaut. Există ceva din disperarea împătimitului de jocuri de noroc în dorința lui Putin de a folosi forța militară pentru a încerca să schimbe echilibrul de putere în Europa. Trenin susține că, după ce a văzut NATO extinzându-se în mare parte din ceea ce a fost cândva blocul sovietic, Putin vede Ucraina drept „ultimul lui bastion”.

La Beijing, dimpotrivă, există un sentiment puternic că timpul și istoria sunt de partea Chinei. Chinezii au, de asemenea, multe instrumente economice pentru a-și extinde influența, care pur și simplu nu sunt disponibile rușilor. Un proiect emblematic al anilor Xi este Inițiativa Belt and Road, un vast program internațional de infrastructură finanțat de China, care se întinde în Asia Centrală, Africa, Europa și Americi. Chiar și în Rusia. Pe măsură ce America a devenit mai protecționistă, China și-a folosit și puterea comercială pentru a-și extinde influența globală. Recent a fost lansat Parteneriatul Economic Regional Cuprinzător, o nouă zonă vastă de liber schimb în Asia-Pacific, care include China și câțiva aliați strategici ai americanilor, cum ar fi Japonia și Australia, la care SUA nu participă. Permiterea sau interzicerea accesului la piața chinezească oferă Beijingului un instrument de influență care pur și simplu nu este disponibil Moscovei. Dar va funcționa gradualismul? Sau au nevoie Rusia și China de un fel de moment dramatic pentru a crea noua ordine mondială pe care o caută? Istoria sugerează că noi sisteme de guvernare apar în general după evenimente politice seismice, cum ar fi un război major. O mare parte din arhitectura de securitate și instituțională a ordinii mondiale actuale a apărut pe măsură ce cel de-al Doilea Război Mondial se apropia de final sau în urma acestuia, când au fost înființate ONU, Banca Mondială și FMI iar pentru sediile lor au fost alese  SUA. Acordul General pentru Tarife și Comerț (Gatt) a intrat în vigoare în 1948. NATO a fost creeată în 1949. Tratatul de Securitate SUA-Japonia a fost semnat în 1951. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, precursoarea UE, a fost, de asemenea, fondată în 1951. După încheierea războiului rece, structurile rivale susținute de sovietici precum Pactul de la Varșovia s-au prăbușit, iar NATO și UE s-au extins până la granițele Rusiei. China a aderat la Organizația Mondială a Comerțului, succesorul Gatt, în 2001. Întrebarea acum este dacă ambițiile Rusiei și ale Chinei pentru o „nouă ordine mondială” vor avea nevoie și de un război pentru a se realiza. Un conflict direct cu SUA este pur și simplu prea periculos în era nucleară și nu se va întâmpla decât dacă toate părțile calculează greșit (ceea ce este întotdeauna posibil).