Cui i se datorează cariera voastră? Cel puțin la început

Odată cu trecerea anilor și cu salturile mai mari sau mai mici în carieră, cu obținerea unei poziții de CEO, CFO, CMO, CIO etc., cu realizarea unui business, a unui brand, a unei afaceri de mai mare sau mai mic succes, cu intersecția mai multor decizii, numele celui care v-a influențat cariera profesională începe să-și piardă din importanță, având în vedere că pe parcurs au apărut mai multe personaje care au luat decizii pentru voi.

Bineînțeles că pe primul loc este mama, tata, bunica, bunicul, profesorii de fizică, de sport sau de matematică, primul patron, primul boss (că tot este un apelativ la modă), prima companie care v-a luat, și apoi vin cei care v-au recrutat, vânat, promovat sau retrogradat și, de ce nu, dat afară.

Dar întotdeauna a existat cineva care a luat prima decizie pentru voi atunci când ați fost la primul job, la primul interviu, la prima discuție despre ce vreți să faceți în viață.

Pentru că nu avea nimic de pierdut, pentru că nu răspundea pentru voi, pentru că nu își bătea capul cu cine sunteți și ce faceți, primul care a semnat decizia de angajare sau care v-a îndemnat să faceți un bunsiness este cel mai neînsemnat în carieră, dar cel mai valoros. Decizia lui a stabilit ce sunteți voi astăzi și unde ați ajuns.

Bineînțeles că toată cariera voastră are în spate muncă, determinare, energie, ambiție, jocuri de culise, politica de a te da bine pe lângă cei care ar fi putut să vă promoveze.

Cel care v-a angajat prima oară, cel care v-a luat să-i cărați geanta, s-a bazat în evaluarea voastră numai pe feelingul lui, pentru că nu ar fi putut să vă angajeze pe bază de experiență, întrucât nu aveați. Și nici măcar nu s-a gândit la cariera voastră ulterioară, ci dimpotrivă, primul lui gând era să vă trimită după țigări, cafea sau bere.

Dacă un calculator v-a recrutat prin selectarea CV-urilor, puteți să-i mulțumiți lui, dar apoi a fost cineva care a spus da, care a dat viză de aprobare, care la închiderea programului a zis: „Hai să-l luăm, că-i târziu și vreau să ajung mai repede acasă”. Sau, bineînțeles, a spus nu.
După ’90, după căderea comunismului, după prăbușirea unui sistem economic, nimeni nu știa încotro să o apuce, mai ales cei care erau la școală și se pregăteau de primul job după terminarea studiilor sau chiar în timpul facultății.

Până la finalul anilor ‘90, principala opțiune era un job la stat, un job în mastodonții industriali care au intrat la reanimare, acolo unde munceau părinții sau unde au lucrat bunicii. Multinaționalele erau prea puține și nu mulți aveau curaj să intre în business, să-și facă o afacere proprie, mai ales dacă nu dispuneau de relații, valută ca să plătească importurile.

Lucrurile s-au schimbat dramatic la începutul anilor 2000, odată cu intrarea masivă a investitorilor străini, mai ales cei care au deschis afaceri de la zero. Atunci au apărut noi organigrame, poziții noi care nici nu se aflau în nomenclatorul de ocupații.

După recrutarea primului val de manageri − care trebuia să aibă ceva experiență −, au urmat angajări masive „fără experiență” care au schimbat foarte multe cariere și care, pentru mulți dintre voi, v-au influențat toată cariera profesională și nu numai.

Odată ce ați intrat într-o companie, într-un job, cariera voastră a depins într-o bună măsură de ceea ce ați făcut acolo, poate de meritocrație, dar și de abilitatea de a vă fi poziționat lângă cei cu decizii. Pe măsură ce au urmat promovări în organigramă, iar în joc erau poziții superioare, de prestigiu, și nu în ultimul rând bani și bonusuri, lucrurile s-au schimbat.

Trăim cu iluzia că în viață putem experimenta multe lucruri, că avem șansa de a face ceea ce ne place, de a fi fericiți la locul de muncă (cum vrea noua generație), dar în realitate ne mișcăm prea puțin. Fiecare dintre voi a pornit cu ideea de a face ceva în viața profesională, dar la început s-a intersectat cu cineva care a influențat fără să știe tot ce a urmat. Dacă vă urâți jobul sau ce faceți acum, puteți să dați vina tot pe cel care v-a primit la internship sau care v-a recrutat prima dată, bineînțeles că ați fi putut să faceți altceva, dar nu vi s-au dat șanse.
Vorba lui Murielle Lorilloux: ca să ai noroc în viață, trebuie să-l provoci.

Eu am pornit cu ideea de a fi bancher după ce am terminat Facultatea de Finanțe-Bănci de la ASE, dar am sfârșit prin a fi ziarist, după ce un tip, Emil Burloi (a fost unul dintre impresarii trupei 3rei Sud Est), m-a angajat la cotidianul Ora în 1993, după ce văzusem anunțul de recrutare într-un metrou, într-o duminică seară.