"Cu o țară care se vinde pe piața internațională a muncii ca un paradis de telefoniste și telefoniști, putem să rămânem cu toții acasă și să vindem spațiu publicitar pe tricolor"

Gabriel Razi este specialistul Ziarului Financiar în agricultură.

Între timp, România a devenit gazdă pentru corporațiile mondiale care decid cu ochii în cifre dacă 3.000 de oameni își pierd sau nu locul de muncă pentru că la Mumbai sau Cairo costurile salariale sunt cu câteva procente mai mici decât la București.

Am auzit de puține ori un executiv străin care să spună că firma sa a venit în România pentru că aici forța de muncă are expertiză în IT, în inginerie civilă sau în tehnologie aerospațială. Am auzit în schimb de colonii de call-center-uri, de parcă mănunchiul de facultăți și universități ținute în poală de Ministerul Educației are o singură specializare, cea de telefonist și telefonistă.

În inginerie situația este la fel. Un cunoscut, doctor în roboți industriali, s-a angajat în urmă cu trei ani în biroul de proiectare al unei mari companii din industria auto la București.

Câștiga în jur de 3.000 de lei pe lună, pleca dimineață de acasă, se intorcea seara târziu și tot ce avea în cap era cum să facă să mute cât mai ieftin o coloană de direcție de pe partea stângă pe partea dreaptă a automobilului și cum se prinde cât mai ieftin un cablu de o caroserie.

După doi ani de cearcăne și nopți nedormite, a obținut un loc de muncă similar într-o companie din aceeași industrie în Germania. Nu s-a gândit de două ori, și-a făcut bagajele și a părăsit definitiv România. Acum câștigă 3.000 de euro/lună, nu 3.000 de lei/lună și nu mai vorbește despre cabluri, bujii și electromotoare, ci despre plimbări cu bicicleta, vacanțe și dilema de a încheia o casă într-o suburbie sau un apartament în centrul orașului.

După primele luni la noul loc de muncă din Germania, doctorul în inginerie povestea că simte că s-a mutat la sanatoriu, că nu există niciun bici care să îl mâne de la spate și că economia germană își arată întreaga disponibilitate pentru a-l absorbi.

Situația de față se poate extrapola într-un întreg evantai de domenii. O vânzătoare din Germania va reuși în medie să treacă zilnic prin fața scanerelor un număr aproximativ egal de produse ca și o vânzătoare din România. Un taximetrist belgian conduce zilnic un număr aproximativ de kilometri cu unul de la București, iar brutarul român produce tot atâtea chifle cât cel danez.

Dar, costurile cu forța de muncă din industria auto românească însă sunt de 3,75 ori mai mici decât media europeană, cele din comerț sunt de șase ori mai mici decât media, iar în construcții românii sunt plătiți de 5,3 ori mai puțin decât în UE.

Piața muncii din România nu are o problemă intrinsecă de productivitate – numărul de chifle produse pe oră de un brutar, kilometri/zi parcurși de un taximetrist sau numărul de bilete vândute de o taxatoare sunt similare cu cele din Occident.

Diferența este dată de valoarea pe care piața locală este dispusă să o plătească pentru produsele industriei locale. Din pacăte, pentru un set gros de produse prețurile românești sunt uniformizate cu cele din Europa.

La benzină și la lapte plătim la fel ca Occidentul, la cosmetice și pantofi situația e comparabilă și lista poate continua. Salariul mediu rămâne însă 1.600 de lei/lună în Româniă și nu 1.600 de euro/lună. Cu fața la colț și cu capul plecat, România este astfel prinsă într-un dans în care muzica nu e plătită de noi, iar valoarea adăugată produsă local zboară aproape liber către Zug, Laussane sau Rotterdam. Totul se întâmplă în timp ce Guvernul se întreabă constant, uimit și cu mâinile în sân de ce încasările bugetare nu au depășit niciodată 35% din PIB.

Nu spun că prezența multinațională este nocivă. Investițiile străine directe sunt vitale pentru plămânii oricărei economii, dar incapacitatea administrației de a ține valoarea adăugată în economie și lipsa de interes pentru a încuraja pozițiile de avantaj comparativ în industrii inovatoare trimit România într-o spirală a cedării de suveranitate către corporațiile globale.

Cu o țară care se vinde pe piața internațională a muncii ca un paradis de telefoniste și telefoniști, putem la fel de bine să rămânem cu toții acasă și să vindem spațiu publicitar pe tricolor.