Cronică: "Master of None", gestionarea amuzantă a nimicului

Serialul a fost asemănat de mai multe ori cu celebrul ”Seinfeld“ sau cu ”Louie“ și asemănarea este mai mult decât pertinentă deoarece de-a lungul episoadelor vedem cum subiecte aparent banale (deschiderea unui nou club sau o cină în oraș) se dovedesc a fi mai mult de atât. Surprinzător, și spre bucuria creatorilor, astfel de episoade sunt presărate cu momente profunde sau de-a dreptul amuzante. |n primul sezon îl vedem pe Dev cum jonglează cu încercările de a-și găsi o iubită, cu audițiile pentru tot felul de roluri mărunte, dar și cu administrarea relației cu părinții lui (rolurile sunt jucate chiar de părinții lui Aziz Ansari).

Al doilea sezon continuă acțiunea din primul și îl găsim pe Dev tocmai în Modena, Italia, vorbind italienește și învățând să facă paste delicioase de la zero. Primul episod al sezonului doi este filmat alb-negru și se vede clar că sursa inspirației sunt regizorii de film italieni celebri precum Federico Fellini, Vittorio De Sica sau Michelangelo Antonioni, fapt recunoscut și de Ansari în interviuri. Mai mult, primul episod se numește ”Hoțul“ și face referire directă la celebrul ”Hoțul de biciclete“ al lui De Sica. Actorul chiar a trăit o perioadă în Modena, unde a învățat să facă paste și a văzut multe filme clasice italiene. Episodul este absolut fabulos și astfel facem cunoștiință cu Francesca (Alessandra Mastronardi), care va avea un efect major asupra lui Dev în acest sezon. Restul episoadelor lasă în urmă alb-negrul și revin la culoare, însă farmecul stârnit de primul episod se păstrează de-a lungul întregului sezon.

Ceea ce face bine ”Master of None“ atât în primul sezon, cât și în al doilea este să exploreze cu umor teme precum viața romantică în era digitală, viața modernă și toate obiceiurile ei, dar și rasismul și felul în care sunt catalogați oamenii, în cazul lui Ansari, indienii. Un alt plus al serialului este naturalețea cu care sunt abordate astfel de teme. Aziz Ansari și Alan Young au fost recompensați anul trecut cu un premiu Emmy pentru scenariu, dar nu li s-a urcat la cap și au continuat seria de episoade bune și în sezonul doi, unele poate chiar mai bune, mai ales spre finalul sezonului doi. Se poate observa că acest nou sezon este ceva mai ambițios, atât din punctul de vedere al temelor abordate, cât și cinematografic (mișcările de cameră, imaginea, utilizarea melodiilor, toate sunt îmbunătățite). Ce mi-a plăcut mai mult la acest sezon, în detrimentul primului, deși poate unii dintre voi poate nu ați fi de acord, este că serialul nu ține morțiș să ne facă să râdem la fiecare episod. Asta nu înseamnă că nu este amuzant, dar nu m-am trezit că am râs la fel de mult ca la început, ci mai degrabă zâmbind melancolic.

Aziz Ansari a folosit foarte mult din experiența sa din viața socială din New York, dar și de la audiții pentru a crea momente comice-realiste. Multe experiențe reale primesc episoade întregi, precum ”Indieni la TV“, unde ne este povestită experiența lui Ansari când încerca să obțină roluri care nu erau stereotipuri sau episodul despre religie din sezonul doi și așa mai departe.
Cel mai bun lucru, de departe, în sezonul doi al serialului este modul în care este scrisă și caracterizată relația dintre Dev și Francesca. Modul cum vorbesc, cum flirtează este foarte natural și te atrage și te face curios să vezi cum vor evolua lucrurile până la final.

Așadar, Aziz Ansari, prin sezonul doi al ”Master of None“, continuă să construiască pe bazele așezate în primul sezon și să îmbunătățească anumite aspecte. Sunt curios să văd ce urmează să facă în sezonul trei.

NOTA 9/10