Cronică de film: Zeii Egiptului

Am să încep, de această dată, cu un sfat: dacă aveți două ore libere, nu le pierdeți cu Gods of Egypt. Este un film prost de la început până la sfârșit, singurele elemente decente fiind, pe alocuri, efectele speciale. Dar și acolo lucrurile sunt discutabile.

În mod surprinzător pentru mine, unii producători de la Hollywood au uitat deja dezastrele numite Clash of the Titans, Wrath of the Titans sau Immortals și insistă asupra poveștilor ce se vor inspirate din mitologie. Sigur, filmele enumerate mai sus s-au bucurat de un oarece succes de box-office, dar nu suficient încât să acopere reacțiile primite din partea criticilor. Pentru motive greu de explicat, cei de la Hollywood finanțează în continuare niște povești stupide, lipsite de logică și care doar folosesc nume ale unor personaje mitice, neavând nicio legătură cu evenimentele relatate în istorii. Ar putea, la fel de bine, să mai scoată la iveală ceva supereroi din benzile desenate; este probabil mai ieftin să te inspiri din istoria unui imperiu decât să plătești drepturi de autor, așa cum fac cei de la Marvel.

Revenind la Gods of Egypt: viitorul umanității stă în balanță, iar un erou neașteptat pe nume Bek pleacă într-o călătorie plină de pericole pentru a salva lumea și, în același timp, pe cea care îi este suflet-pereche. Sună cunoscut? Pentru a reuși, el trebuie să îl aducă alături de el pe puternicul zeu Horus, încercând astfel să îl învingă pe zeul întunericului, Set, care are unicul scop de a arunca Egiptul în haos. Da, sună cunoscut.

Gods of Egypt este regizat de Alex Proyas, care a mai semnat filme cu un succes moderat, precum I, Robot sau Dark City. Este primul lungmetraj al lui Proyas din 2009 încoace, când a regizat Knowing. Scenariul (dacă îl putem numi așa) a fost realizat de Burk Sharpless și Matt Sazama, oamenii din spatele unor filme precum Dracula Untold sau The Last Witch Hunter.

În distribuție îi regăsim pe Gerard Butler (300, Olympus has fallen, Rock’n’Rolla), care dezamăgește tot mai mult în ultima vreme, și pe mai puțin cunoscuții Brenton Thwaites (Maleficent, Oculus, The Signal) și Nikolaj Coster-Waldau (Game of Thrones, Mama, Oblivion).
În concluzie, dacă nu reușiți să găsiți nimic altceva mai bun de făcut, cum ar fi să vă plimbați câinele timp de două ore, pregătiți-vă pentru un film în care logica nu este o condiție obligatorie, iar efectele speciale pe care se bazează campania de marketing nu aduc nimic nou sub soare.