Cronică de film: viața, așa cum e ea

E un film despre oameni care se îndrăgostesc de viață, despre îmbrățișarea a tot ceea ce existența poate oferi. E un film care amintește că lucrurile simple, așa cum ar fi o masă delicioasă, ascultarea greierilor într-o zi de vară sau cititul unei cărți, sunt cele care ne definesc ca persoane. Dacă unele dintre aceste lucruri vă lipsesc, la finalul acestui film veți fi conștienți de ceea ce trebuie să căutați.

Reacțiile inițiale din partea publicului au fost mixte, dar asta cred că se explică mai degrabă prin linia principală a filmului – o poveste de dragoste dintre doi bărbați – decât prin realizarea efectivă a acestuia. Pare că subiectele de acest gen nu sunt încă pentru toată lumea, iar asta subliniază doar frânele pe care le avem setate, instinctiv poate, în ceea ce privește acceptarea unui comportament diferit de al nostru.
Elio Perlman (Timothée Chalamet), un tânăr de 17 ani, își petrece vara în Crema, în nordul Italiei, alături de tatăl său, profesor de istorie, și de mama sa. Inițial, personajele ne sunt prezentate într-o vilă somptuoasă, moștenită de mama tânărului, care pare ruptă din vederile din Toscana.

Cinematografia semnată de Sayombhu Mukdeeprom este superbă – aproape că simți mirosul ierbii atunci când camera se plimbă prin grădina vilei, printre piersici sau vița de vie.

Acțiunea efectivă începe atunci când profesorul primește un stagiar de 24 de ani pe nume Oliver, interpretat excelent de Armie Hammer. Oliver este prezentat încă de la început ca un om care iubește viața, bucurându-se de fiecare secundă petrecută în micul oraș italian.
Elio, pe de altă parte, reprezintă adolescentul prins între normele sociale transmise de părinți și atracția către propria normalitate – mi s-a părut un rol extrem de dificil și cred că vârsta reală a lui Chalamet, de 22 de ani, l-a ajutat să înțeleagă mai bine modul în care trebuie să exprime trăirile tânărului Elio. Acest lucru e valabil și în cazul lui Hammer, care are aproape 31 de ani; experiența se vede și cazul său.

Regizorul Luca Guadagnino intervine doar atât cât e nevoie: povestea curge de la sine, fără a exista prea multe momente amplificate doar de dragul unor repere în film. Call Me by Your Name nu se vrea un film alert sau unul în care publicul să nu înțeleagă ce se întâmplă; din contră, e unul în care toate elementele se așază coerent, formând imaginea de ansamblu pe care scriitorul André Aciman a schițat-o în nuvela sa.

Poate cel mai surprinzător lucru la Call Me by Your Name e modul în care regizorul ne lasă cu senzația cu lucrurile ce par inițial complicate, așa cum ar fi căutarea propriului drum, sunt de fapt extrem de simple. Iar scena de final, atunci când tatăl lui Elio îi oferă acestuia sfaturi despre viață și viitor, este una cu o încărcătură emoțională aparte.

În concluzie, Call Me by Your Name este un omagiu adus vieții și traiului simplu. Tema centrală este doar un pilon în jurul căruia toți cei implicați au construit o poveste extraordinară.

NOTA: 8,5/10