Cronică de film: King Arthur: Legend of the Sword

Lansat în peste 3.700 de cinematografe din Statele Unite, King Arthur: Legend of the Sword a generat venituri de doar 14,7 milioane de dolari – mult sub cele mai pesimiste așteptări. Estimările celor din presa de specialitate arătau 23-25 de milioane în primul weekend, dar nici acele cifre nu erau prea bune, luând în calcul câți bani s-au cheltuit pe film. Mai mult, pelicula a primit un rating B+ de la CinemaScore, iar pe site-ul de specialitate Rotten Tomatoes se ”bucură“ de un scor de 27%. Adică mai puțin de o treime din review-uri sunt favorabile.

Ca orice prim film al unei francize, King Arthur: Legend of the Sword vorbește despre originile personajelor. Astfel, povestea începe atunci când Regele Uther Pendragon (Eric Bana) și soția sa sunt uciși de un frate mai tânăr al regelui, Vortigern, interpretat de Jude Law. Pentru a putea duce complotul la capăt, acesta își oferise anterior sufletul forțelor întunecate, conduse de vrăjitorul Mordred. Copilul regelui Uther este pus într-o coș de lemn și lăsat să plutească până ce ajunge să fie salvat de câteva prostituate și crescut, apoi, în zona Londinium. Și tot așa mai departe.

Lucrând pe baza scenariului simplist pe care l-a scris alături de Joby Harold și Lionel Wigram, Guy Ritchie preferă să se concentreze pe elementele de suprafață și nu pe cele mai profunde, care sunt necesare pentru a crea o legătură emoțională între personaje și spectatori. Regizorul ne oferă din plin scene de acțiune, lupte cu săbiile și tot felul de alte dueluri explozive. Totuși, cred că spectatorii au mai multe șanse să învețe stilul de luptă al fiecărui personaj decât să afle ceva legat de istoricul său. Iar asta e o mare problemă, mai ales în cazul unui film de origini.

Aș vrea să pot scrie mai multe lucruri bune despre structura filmului, dar trebuie să mai menționez o problemă: producătorii au încercat să includă cât mai multe elemente ale poveștii, iar asta a dus, inevitabil, la grăbirea acțiunii. Spre exemplu, veți vedea scene de luptă care încep, aproape stupid, cu o replică de genul ”Let’s play“; nu știu câte dueluri începeau cu invitații de genul ăsta, dar nu cred totuși că erau foarte multe. Nu e genul de film în care personajele să aibă discuții, pentru că pur și simplu nu e timp pentru așa ceva. Nici tehnica folosită nu a ajutat prea mult în sensul ăsta: Ritchie a folosit cadre scurte, de 2-3 secunde, care dau într-adevăr o doză mai mare de energie, dar elimină complet creșterea graduală a tensiunii.

În ceea ce privește distribuția, Charlie Hunnam face o treabă decentă în rolul principal. Problema sa este că personajul trece prea repede de la modul eroului pe care toată lumea îl iubește la cel al liderului arogant și fără scrupule. Același lucru e valabil și pentru Jude Law, care schimbă ”personalitățile“ puțin cam des, cel puțin pentru gustul meu.

Per total, King Arthur: Legend of the Sword e un film bunicel, dar deloc memorabil. Oarecum surprinzător, venind de la omul care ne-a adus Lock, Stock and Two Smoking Barrels și Snatch. Aștept, pe viitor, ceva mult mai bun de la Guy Ritchie.