Conciliatorii
Pledoaria lui Dan Șucu la gala Business Magazin de săptămâna trecută pentru implicarea mediului de afaceri în societate m-a făcut să mă gândesc la un subiect pe care l-am tot ocolit în ultima perioadă: conciliatorii.
Veți mai fi găsind prin mormanele de terfeloage ale buchiniștilor autohtoni traducerea românească a cărții “The Appeasers”, de istoricii britanici Martin Gilbert și Richard Gott. Este vorba de o analiză a galeriei de politicieni care, în anii de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, au promovat neintervenționismul și îmbunarea societății engleze în fața ascensiunii hitlerismului. Politicienii în cauză, guvernul condus de Neville Chamberlain, au acceptat reînarmarea și militarizarea Germaniei, au pledat pentru o neintervenție anglo-franceză în Spania în timpul războiului civil, au acceptat anexarea Austriei sau dezmembrarea Cehoslovaciei, ba au încercat să ajungă la o înțelegere cu Hitler în detrimentul și pe la spatele Poloniei. Pentru că este o lecție de istorie și politică care trebuie cunoscută și dată fiind și ciclicitatea acțiunilor omenești, voi intra un pic mai în amănunt; pe de altă parte, demersul meu se termină, desigur, în prezent.
Un mozaic care vă va lămuri în privința contextului: Keynes constata că Tratatul de la Versailles, care a pus capăt Primului Război Mondial, era plin de clauze care încercau să sărăcească Germania și să-i limiteze dezvoltarea; în Marea Britanie gentlemanii au căutat un țap ispășitor pentru această situație și l-au găsit – Franța – în timp ce ei au mers cu mâna întinsă a prietenie către nemți. Ideea era de construcție a unui bloc economic european care să se bazeze pe disciplina și eficiența statului nazist și care să contracareze răspândirea comunismului. La Londra membrii guvernului asistau la lecții de semantică bazate pe Mein Kampf și la lecții de diplomație care încercau să lămurească intențiile lui Hitler: va porni sau nu un război?
Pentru a-și da seama dacă Germania poate sau nu să fie împăciuită, conciliatorii au organizat vizite la Hitler, deplasări în care politicienii care credeau în posibilitatea unei apropieri între Marea Britanie și Germania puteau tăinui cu liderul german. Membrii guvernului britanic refuzau, pur și simplu, să audă și să vadă semnalele de alarmă. Cum a fost cel al ambasadorului la Berlin Horace Rumbold, care scria, în primele săptămâni de după instalarea regimului hitlerist, că noul guvern a făcut să apară “cele mai urâte trăsături ale caracterului german, spirit meschin de răzbunare, brutalitate și șovinism zgomotos și lipsit de răspundere”. Sau că “plecarea din Germania a unui mare număr de scriitori, artiști, muzicieni și militanți politici a creat pentru moment un fel de vid”. Conciliatorii aveau încredere în cuvântul lui Hitler, socoteau țelurile Germaniei rezonabile, ingnorau politicile antisemite; un articol din Daily Mail scris de lordul Rothermere conchidea: “Cehoslovacia nu prezintă pentru noi niciun fel de interes. Dacă Franța vrea să își frigă degetele acolo, e treaba ei”. Era cu puțin timp înainte ca Cehoslovacia să fie ruptă în bucăți și împărțită ca o pradă.
Cei pasionați vor putea regăsi și o bucățică din istoria României, care se împletește cu politica de conciliere britanică și cea agresivă a lui Hitler – dar asta e deja altă poveste. Conciliatorii au decis să ignore lecțiile trecutului și să renunțe la simpla aplicare a bunului-simț în relațiile politice. Sigur că nu sunt singurii responsabili pentru ce a urmat și că situația și angrenajele care au declanșat al Doilea Război Mondial sunt mai ample, dar conciliatorii vor rămâne consemnați de istorie: o patină pe care cei lipsiți de scrupule au alunecat în drumul spre conflictul mondial. Revenind la România și la spiritual conciliant-imobil, oricum ar fi aceasta și oricui ar fi aparținând, nu putem să nu-i constatăm și existența și persistența. Problema e că ar trebui să renunțăm la o astfel de politică, așa cum bine zice Dan Șucu. De la naționalul “să avem încredere, să-l lăsăm să vedem cum se descurcă” sau “să-mi țină numai de data asta” la “nu-i treaba mea, nu mă bag” și “oricum n-am pe cine/de ce”, o colecție întreagă de îndemnuri imobil-fataliste ne jalonează existența, iar tupeul și nesimțirea se cațără tocmai pe astfel de trepte.
Mă rog, nu-i treaba mea, dar eu zic să nu mai așteptați, că nu se descurcă.