Companiile evită cât pot de mult să facă angajări din cauza unei piețe a muncii birocratice, care favorizează mai degrabă o retorică de angajare la stat decât una antreprenorială

Ce fel de economie are România în acest moment? O economie antreprenorială sau o economie bugetară? Dacă ne uităm la numărul de firme, 899.000 sunt firme mici, mijlocii și micro. La polul opus, primele 1.000 de companii cele mai mari din România realizează aproape jumătate din cifra de afaceri totală din business.

Deși, din punct de vedere fiscal, al impozitelor și taxelor pe companii, România stă bine, chiar foarte bine, din punct de vedere al birocrației stăm foarte prost. Taxele mici sunt anulate de forța văzută și mai puțin văzută a birocrației bugetare, care devine din ce în ce mai fanariotă și își consolidează poziția în fiecare an.

La un moment dat, antreprenorii se satură de a face business și pur și simplu nu mai vor să crească, nu mai vor să facă investiții, nu mai vor să facă angajări, nu mai vor să se lupte și cu statul, și cu angajații. Pe lângă faptul că taxele pe muncă sunt mari, companiile se confruntă și cu legislația muncii, care, în România, favorizează angajatul.

Poate că așa și trebuie să fie, pentru a mai tempera puterea patronilor, a managementului, a acționarilor. Un angajat poate să plece când vrea el, practic peste noapte, în schimb, o companie nu-l poate concedia oricând dorește. România a ajuns pe un platou de 350-400 de miliarde de euro PIB pe an, adică valoarea adăugată realizată în business și economie într-un an.

Având în vedere incertitudinea în care a intrat lumea capitalistă, lebedele negre și tensiunile geopolitice care au cuprins lumea occidentală, costurile ridicate de finanțare și dobânzile mari, foarte multe companii nu mai riscă să investească, nu mai riscă să crească prin expansiune organică, ci doar, cel mult, prin achiziția altor companii.

O piedică în calea creșterii pe piața locală este legislația muncii, care este mai degrabă o legislație de stat decât una antreprenorială. Discutând cu un avocat pe această temă, el mi-a semnalat faptul că firmele preferă să angajeze doar strictul necesar, pentru a nu se confrunta ulterior cu probleme cu angajații atunci când vremurile de business s-ar putea să nu fie favorabile și să ajungă în situația în care trebuie să facă restructurări de personal.

Poate că piața muncii ar fi mai dinamică, ar apărea mai multe posturi pe piață, dacă, în momentul în care face o angajare, compania ar ști exact costurile pe care trebuie să le plătească în cazul unei concedieri și să le bugeteze de la început. Adică să renunțe la un angajat de pe o zi pe alta, plătind un cost stabilit inițial între părți: 3, 5, 10, 12 sau 24 de salarii compensatorii. Avocatul spune că, dacă ar exista această variantă, companiile ar angaja mult mai mulți oameni și ar oferi salarii mai mari, având siguranța că pot renunța la angajați atunci când vremurile economice nu sunt favorabile.

Aceasta ar permite firmelor să-și gestioneze mai eficient resursele, fără a fi nevoite să ajungă în tribunale, unde litigiile pot dura luni sau chiar ani. Legislația muncii din România favorizează contractele pe perioadă nedeterminată, iar pentru o companie, operarea unor restructurări de personal poate fi un adevărat coșmar. Din teama de procese îndelungate, de proteste sau de reacțiile de pe platformele de social media, companiile preferă să opereze cu un număr minim de angajați și să facă recrutări doar în situații absolut necesare. Economiile moderne sunt extrem de dinamice, iar revoluțiile tehnologice afectează industrii întregi.

Firmele au nevoie de flexibilitate pe piața muncii, astfel încât să poată face angajări și concedieri fără complicații juridice. Modelul de business al unei companii poate fi valabil astăzi, dar, peste doi ani, lucrurile se pot schimba radical, iar ceea ce era un succes poate deveni o pierdere. În acest context, companiile evită concedierile colective și încearcă să ajungă la înțelegeri amiabile cu angajații afectați, în loc să se implice în procese lungi și costisitoare.

O reglementare clară și predictibilă a pieței muncii ar permite creșterea businessurilor, dezvoltarea economiei și sporirea locurilor de muncă. Dacă firmele ar ști de la început costul concedierii unui angajat, ar avea mai multă încredere să angajeze, iar acest lucru ar duce la creșterea investițiilor și a salariilor. Din păcate, mentalitatea celor care reglementează piața muncii este încă bazată pe ideea unui loc de muncă pe viață, mai apropiat de sectorul public decât de economia privată. Cu excepția celor care aleg cariere în sectorul public, majoritatea angajaților, în special tinerii, își doresc o mai mare flexibilitate în ceea ce privește locurile de muncă.

Pentru mulți dintre ei, cariera profesională este doar o succesiune de experiențe, în timp ce, pentru companii, procesul de recrutare și gestionare a personalului devine o povară birocratică. În aceste condiții, multe companii renunță la ideea de a face noi angajări, mai ales într-un context economic și geopolitic tensionat. Pentru ca businessurile să crească, pentru ca salariile să crească și economia să se dezvolte, în condițiile în care taxele și impozitele nu mai au loc de reducere, singura soluție este flexibilizarea pieței muncii.

O companie ar trebui să poată intra și ieși de pe piața muncii, având de la început claritatea costurilor pe care și le asumă cu fiecare angajat. Pentru ca România să-și dubleze PIB-ul, este nevoie de o piață a muncii mai flexibilă, care să permită reluarea angajărilor, creșterea salariilor și dezvoltarea businessurilor.   

Această opinie a apărut prima dată pe Business Magazin.