COM | Modelul Trump în România: un Putin care să poată fi admirat pe față

De fapt, povestea ceva mai serioasă pe care n-o zice nimeni aici nu e nici despre Dragnea, nici despre Soros.

Pe la orizontul anilor 2010-2012, pe aripile știrilor despre criza financiară americană și apoi europeană și-au facut intrarea în discursurile politice românești ideile Tea Party, copiate la noi îndeosebi de către liderii și adepții PDL, din două rațiuni simple. Una era nevoia de a împacheta măsurile brutale de austeritate de atunci în chip de măsuri justițiare luate împotriva „asistaților leneși” si pentru promovarea statului minimal ca panaceu economic (celebrul discurs al lui Traian Băsescu din 2010 despre omul gras, statul, cocoțat în spatele omului slab, economia, ori declarațiile ulterioare ale lui Băsescu în favoarea reducerii sau a desființării venitului minim garantat, pe motiv că încurajează nemunca). A doua rațiune era încercarea unora din liderii PDL de a distrage atenția de la impasul economic prin importarea unor idei ale dreptei conservatoare americane (inițiativa din 2012 a unui grup de parlamentari PDL în frunte cu Marius Dugulescu, azi la MP, și Sulfina Barbu, azi la PNL, de a impune femeilor care vor să facă avort să vadă imagini video cu o astfel de operație).

Victoria lui Donald Trump în SUA a dat aripi impulsului politicienilor noștri de a copia alte idei, tot de la republicani, mai ales că de data aceasta ideile acestora nu mai reprezintă opoziția, ci puterea. Dacă în vremea crizei însă PDL era partidul prin excelență care își revendica ideile importate (iar în 2012 și aliații săi din ARD – Forța Civică a lui MRU, PNȚCD și Noua Republică a lui Mihail Neamțu, astăzi la PNL), acum importatorii s-au înmulțit, întrucât un model nou de succes electoral are întotdeauna emuli mai numeroși, mai ales când e vorba de SUA, trendsetterul mondial în materie de stiluri și idei politice. Cât de numeroși sunt acești emuli se poate vedea din poziționările tot mai asemănătoare față de chestiuni care în mod normal ar fi servit drept criterii clasice de diferențiere între partidele declarate de dreapta sau de stânga, cum ar fi opțiunea pro sau contra naționalismului economic în raport cu politicile UE (aproape din toate partidele s-a remarcat măcar câte un fruntaș cu declarații contra multinaționalelor sau a faptului că România nu produce intern anumite mărfuri în loc să le cumpere din afară) ori atitudinea față de minorități și imigrație (din nou, toate partidele au ieșit cu cel puțin un reprezentant care să indice corectitudinea politică drept cel mai mare inamic al democrației inventat vreodată). S-a făcut haz pe tema incriminării de către Sebastian Ghiță, Liviu Dragnea sau Gabriela Firea a lui George Soros drept inamicul PSD și al României, dar s-a uitat că Sergiu Moroianu, soțul Clotildei Armand de la USR, acuza doar în urmă cu câteva luni tot ONG-urile lui Soros că ar fi încercat să pună stăpânire pe partid și să-i definească ideologia.

Caracterul comic al acestui gen de discurs, prin comparație cu cel al altor importatori de idei din vecinătate (liderii partidelor de dreapta la putere din Ungaria, Polonia sau președintele stângist al Cehiei au același gen de acuzații la adresa lui Soros, a politicilor UE în materie de economie sau imigrație) constă în primul rând în faptul că el se referă la niște realități cu care România n-a făcut încă sau n-o să facă deloc cunoștință în viitorul previzibil. Evitată de imigranți din cauza sărăciei, România n-a avut parte nu doar de ghetoizarea orașelor franceze care a dat apă la moară familiei Le Pen, dar nici măcar de trenurile cu refugiați în tranzit care au ajuns cal de bătaie politică pentru Viktor Orban al Ungariei. Cu una dintre cele mai religioase populații din Europa, România nici nu s-a apropiat măcar de vreuna din dilemele culturale din UE sau SUA legate de secularizarea societății și de activismul civic și identitar. Și totuși, avem politicieni, comentatori din social media și la tv care se plâng de ravagiile făcute în România de progresism, multiculturalism, globalism, neomarxism, ideologia gender, feminism, islamism. Aceasta face ca orice șansă de dezbatere reală despre respectivele fenomene să ajungă treptat imposibilă, fix ca în povestea cu Petrică și lupul.

În al doilea rând, caracterul comic este datorat caracterului puternic stereotip al felului cum se pune problema și care produce un efect inevitabil de caricatură. La un capăt al spectrului se află comentatorii, în special din social media (mulți din rândul românilor emigrați), care își emit certitudinile în termeni și cu expresii învățate de pe Fox News, Breitbart, Infowars sau Zero Hedge (SJW, snowflakes, MAGA, virtue signalling, libtards etc). La celălalt capăt se află comentatorii (iarăși și din rândul românilor emigrați) care folosesc jargonul și teoriile de pe unele site-uri ortodoxe de inspirație grecească sau rusească, unde pericolul se exprimă tot prin câteva noțiuni de bază (cipurile cu semnul fiarei, HAARP, sodomiții, ecumeniștii, masonii). Cum ambele categorii de gânditori de mai sus își declară un scop comun, salvarea civilizației iudeo-creștine sau doar creștine, era logic ca acei cetățeni (americani, polonezi, români, francezi etc) îngroziți de perspectiva pieirii acestei civilizații să-și pună speranțele într-un Apărător al ei. Care să fie acela?

Cine a urmărit în special forumurile religioase străine a văzut foarte clar în ultimii ani ce popularitate stranie a căpătat Vladimir Putin inclusiv în rândul americanilor – o figură de bărbat alb autoritar, șef de superputere, naționalist, creștin convins, luptător cu islamismul, ostil corectitudinii politice, capabil să dea afară din țară ONG-urile lui Soros etc. După victoria lui Donald Trump în alegeri, absolut toți acești americani și-au reorientat brusc simpatiile spre acesta, uitând de Putin, pentru că au căpătat în sfârșit ceea ce și-au dorit, un Apărător american al civilizației, cu promisiuni specifice pentru americani (zidul cu Mexicul, o Curte Supremă cu judecători conservatori), astfel încât Putin a ajuns inutil. La o altă scară, același lucru s-a întâmplat în Europa și bineînțeles în România, unde Trump a devenit pentru fanii săi exact ceea ce nu putea să fie Putin, adică un lider admirat pe față. Acesta este de fapt sensul adevărat al victoriei lui Trump: el a preluat automat tot capitalul de speranță a unui mare număr de cetățeni speriați din multe țări, care în ipoteza victoriei lui Hillary Clinton ar fi rămas tot cu ochii la Putin.

Politicienii noștri n-au îndrăznit să introducă jargoanele de mai sus în discursul lor, dar nu atât de teama de a fi ridiculizați fiindcă nu sunt originali, cât pentru că, pragmatici înnăscuți, ceea ce îi atrage la Trump (sau Putin) nu e vreo finețe din războaiele lor culturale, ci capacitatea lor de a-și mobiliza și fideliza electoratul, puterea și siguranța de sine pe care o degajă. Cea mai directă expresie a acestui gen de putere a oferit-o Donald Trump însuși cu ocazia uneia dintre glumele lui groase din campania pentru nominalizare, când a spus că alegătorii lui l-ar vota și dacă ar împușca pe cineva. Trump nu s-a înșelat deloc: același gen de fidelitate până în pânzele albe îl însoțește și acum, în plin scandal al implicării Rusiei în campania sa electorală, tocmai pentru că electoratul lui și al lui Putin identifică un inamic comun, progresismul încarnat de Soros. La noi, efortul de emulație e abia la început, cu încercarea vagă a lui Liviu Dragnea de a-l prezenta pe Soros drept inamicul suprem, cu definirea vagă de către Ludovic Orban a PNL drept partid „liberal conservator” ori cu promisiunile vagi de înființare a unui nou partid naționalist. Dar, bineînțeles, intenția contează.