Cine face un brand din școlile profesionale

Anual, România pierde 140.000 de români, 70.000 din deficitul natural (decese minus nașteri) și 70.000 din migrație, spune președintele Institutului Național de Statistică, Tudorel Andrei.

Până acum România a pierdut peste 3 mil. de români, majoritatea apți de muncă. Cei mai mulți au plecat la muncă peste hotare pentru că în țară nu mai aveau unde să lucreze, prăbușirea economică din perioada 1990-2004 fiind extrem de dură. Dar și pentru că în Occident sunt salarii mai mari sau pentru că primesc oferte mai bune când sunt trimiși sau vânați de multinaționale. Vârfurile unei generații, care termină liceul sau facultățile de top, au ca opțiune de studiu sau de muncă țările cele mai dezvoltate și mai puțin România.

Zonele din Moldova și Muntenia sunt cele mai afectate și sărăcite. În aceste zone, lipsa investițiilor străine se vede cel mai mult. Cu toate că salariile sunt mai mici, multe investiții străine, în special din zona de industrie, nu vin în aceste zone pentru că nu există infrastructură (90% din banii de infrastructură s-au dus în vestul țării), nu există școli, nu există fluxuri de tineri, nu există interes din partea autorităților locale, nu sunt bine primiți și nici bine văzuți.

Cum și de ce s-a ajuns aici? Un motiv ține de desființarea școlilor profesionale în 2009 de către Ecaterina Andronescu, profesor universitar și un cunoscut lider al PSD (acum e puțin în dizgrația lui Dragnea).

Nu toată lumea poate urma o facultate, nu toți elevii care termină gimnaziul sunt susținuți de familii și de zona în care trăiesc să se ducă la liceu (să nu uităm că jumătate din România este rurală).

Școlile profesionale erau o alternativă foarte bună pentru cei care nu țineau și nu voiau să țină pasul cu „toceala”. Școala profesională punea accentul pe obținerea unei meserii și mai puțin pe carte, pe teorie.

În 2004 erau aproape 280.000 de copii înscriși la școlile profesionale, în 2008 erau 180.000, iar apoi a urmat prăbușirea unui sistem de educație vocațională: în 2009 mai erau înscriși 109.000 elevi în școlile profesionale, în 2010 51.000, în 2011 10.000.

Pur și simplu decizia Ecaterinei Andronescu din guvernul PDL-PSD, cu Emil Boc premier și Traian Băsescu președinte, i-a alungat din România pe cei care puteau fi foarte buni meseriași în construcții, transport, restaurante, hoteluri etc.

Confruntate cu lipsa forței de muncă, companiile străine, în special cele germane, au făcut presiuni pentru reînființarea școlilor profesionale, duale, vocaționale. De la 10.000 în 2011, în 2012 au fost 18.000 de elevi înscriși în școlile profesionale, 25.000 în 2013, 50.000 în 2014, 65.000 în 2015 și 80.000 în 2016.

Decizia dezastruoasă din 2009 a Ecaterinei Andronescu se simte și astăzi.
Problema este că aceste școli profesionale, deși sunt extrem de utile într-o economie (șapte din zece germani care muncesc au la bază o școală profesională), fiind echivalentul IMM-urilor, nu au cea mai bună imagine. Iar acest lucru vine din trecutul comunist, când toți părinții voiau să își vadă copiii cu liceul terminat și apoi la facultate. Terminarea unui liceu profesional era a treia opțiune.
Iar această imagine se perpetuează și astăzi.

270.000 de copii abandonează școala, unul din cele mai ridicate niveluri din Europa, pentru că preferă să se ducă la muncă brută în Occident.
Pentru că pe stat nu îl interesează școlile profesionale, având în vedere că pentru a lucra la stat trebuie să ai liceul și facultatea, viitorul acestor instituții de învățământ, și în primul rând imaginea lor, depinde de companiile private, care sunt principalii beneficiari de forță de muncă, începând de la picoli, chelneri, croitori, bucătari, instalatori, electricieni sau șoferi.

Piața serviciilor se bazează pe școlile profesionale, iar în piața serviciilor activează în special companiile românești.
Este foarte bine că Oracle, Orange, IBM, Petrom, Dacia investesc în facultățile din România. Dar companiile din eșaloanele 2, 3 și 4 ca putere financiară se bazează mai mult pe ceea ce produc liceele și școlile profesionale. Așa cum au grijă de brandul lor, așa ar trebui să aibă companiile românești grijă de brandul unor școli profesionale, care ar trebui să fie principalii lor furnizori de forță de muncă. Dacă vom avea școli profesionale care să rivalizeze ca renume cu cele mai bune licee din România și, de ce nu, cu cele mai bune facultăți, atunci se va schimba și percepția tinerilor privind opțiunea de a lucra prima dată în România.

Mai mult decât atât, programa școlilor profesionale poate fi făcută mult mai ușor de către companii în funcție de ce au nevoie decât dacă ar încerca să schimbe sau să introducă ceva în cursurile de la liceu sau de la o facultate.

Pentru a ține tinerii în țară, mai ales pe cei din zonele mai puțin dezvoltate, dezvoltarea școlilor profesionale este singura opțiune. Și, în mod cert, după ce termină o astfel de școală nu sunt plătiți cu salariul minim pe economie, așa cum sunt plătiți acum cei care termină o facultate. În București și în principalele orașe din țară există o criză acută de bucătari, cei mai buni fiind plătiți și cu 2.000 de euro pe lună, net. Fiecare oraș ar trebui să aibă o școală profesională masterchef din care să iasă bucătari de top. Sau școli de fotbal de unde poți să ieși fotbalist, antrenor, manager sau impresar.

Dacă peste zece ani vom avea 50.000-60.000 de absolvenți de facultate, poate avem 150.000-200.000 care termină școli profesionale.