Cine este prevestitorul apocalipsei dar și mântuitorul

În adâncul sălbăticiei din Wyoming, în ultima lună a verii,  Christine Lagarde, președinta Băncii Centrale Europene, și-a dat în petic în fața unui public numeros de șefi de bănci centrale din elita mondială  și a prezis senină prăbușirea ordinii financiare internaționale. Îmbrăcată  în roșu și negru strălucitor, semăna cu o trufă de ciocolată în formă umană – și deși avertismentul ei a fost diluat de jargonul obișnuit impenetrabil, mesajul era suficient de clar și dramatic, scrie Politico.

„Există scenarii plauzibile în care am putea vedea o schimbare fundamentală în natura interacțiunilor economice globale”, a anunțat Lagarde sec în fața mulțimii adunate pentru reuniunea anuală a șefilor de bănci centrale din Jackson Hole, Wyoming, SUA. Premisele de la baza gândirii managementului tehnocrat al ordinii mondiale se prăbușeau. Lumea, a spus ea, ar putea intra în curând într-o „nouă eră” în care „normalul din trecut ar putea să nu mai fie un ghid bun pentru modul în care funcționează economia”.

„Pentru factorii de decizie politică cu un mandat de stabilitate”, a adăugat ea ridicând nota, „acest lucru reprezintă o provocare semnificativă”.

O „nouă eră”? — un avertisment venind de la un membru al celei mai seci și lipsite de imaginație dintre preoțimile tehnocrate globale, bancherii centrali? Jackson Hole nu a fost prima dată când Lagarde s-a arătat în public îngrijorată de soarta ordinii internaționale a piețelor libere, de dominația dolarului și de globalizarea la crearea căreia a contribuit. Deși și alții au ridicat problema, Lagarde a vorbit deschis. Chiar în aprilie, ea a fost primul mare bancher central occidental care a exprimat îngrijorări explicite cu privire la fragilitatea dolarului american, a cărui dominație internațională, a spus ea, „nu mai trebuie luată ca ceva natural”.

A fost ceva categoric ciudat din partea liderului sfintei autorități monetare, al cărei departament de comunicare rareori spune ceva mai captivant decât bilanțuri de active și pasive și ajustări ale dobânzilor depozitelor. Venind de la o femeie a cărei lungă carieră în eșaloanele superioare a fost definită prin evlavie față de ordinea internațională condusă de SUA, a fost chiar erezie. Cea mai alarmantă a fost indiferența aparentă a lui Lagarde față de puterea propriilor cuvinte asupra ordinii internaționale menționate. Un oficial de la BCE a fost suficient de surprins de comentariile din aprilie încât l-a întrebat pe scriitorul de discursuri ce a vrut să spună, doar pentru a fi asigurat că a fost „o interpretare greșită” și că a fost pur și simplu o afirmare a mandatului îngust al instituției pentru stabilitatea prețurilor.

Dar este greu să nu ne întrebăm dacă Lagarde, după o viață în care a condus instituții globale prin crize succesive, a identificat un eveniment cu potențial de extincție – și își spune că, încă o dată, ea este cea care ar trebui să ajute lumea să-l evite. „Sunt de acord că a găsit ceva”, a spus Jay Newman, investitor pensionar. „Vor fi schimbări mari în comerț și investiții.” Paul Podolsky, un alt trader de drum lung, a speculat că Lagarde pregătea BCE, într-un mod specific francez, pentru o „posibilă situație în care euro va avea un rol mai mare în sistemul global decât are în mod normal”.

În altă parte, sentimentul predominant este confuzia, nu în ultimul rând dat de aparenta desconsiderare a lui Lagarde față de tradiția lipsei de nuanță pe o scenă unde fiecare enunț este atent analizat de forțele obsesive și neclintite ale pieței. „Ceea ce a spus Lagarde nu este lucrul firesc pe care să-l spună un bancher central, în sensul că, de obicei, nu ia ca scenariu central pericolul cel mai mare”, s-a panicat un analist anonim nervos, referindu-se la un risc care este rar, dar mortal. „Poate că ea nu realizează ce comunicare neobișnuită pentru un bancher central a folosit – sau poate știe ceva ce noi nu știm.”

Deci, ce vrea Lagarde? Problema este că e dificil de înțeles ce o impresionează. Puțini au reușit să discearnă în ea sentimente puternice sau principii călăuzitoare dincolo de o noțiune vagă de „a servi” instituțiile pe care invariabil ajunge să le conducă prin crize dramatice, care definesc epoci. Un sfinx cu un zâmbet învingător, ea posedă un farmec care poate fi atât autentic, cât și calculat. „Poate fi amuzantă atunci când trebuie”, a spus un fost coleg.

Deci, ce vrea Lagarde? Problema e că este dificil de înțeles ce o impresionează. Puțini au reușit să discearnă în ea sentimente puternice sau principii călăuzitoare dincolo de o noțiune vagă de „a servi” instituțiile pe care invariabil ajunge să le conducă prin crize dramatice, care definesc epoci. Un sfinx cu un zâmbet învingător, ea posedă un farmec care poate fi atât autentic, cât și calculat. „Poate fi amuzantă atunci când trebuie”, a spus un fost coleg.

Ce face ea pentru distracție? Citește rar din plăcere. Nimeni intervievat de Politico nu a văzut-o vreodată citind o carte sau ceva care nu este un briefing ce ține de muncă. Are puțin timp, ceea ce este de înțeles, pentru exercitarea hobby-urilor. Îi place să facă gem de fructe, în iulie, pentru familia ei și se lasă cu ușurință convinsă la o rundă dubioasă de golf cu bancherii centrali. Obișnuia să înoate des, dar nu o mai face, fiind constrânsă de un program intens de lucru. În ceea ce privește viziunea asupra lumii, cei care o cunosc deduc că, dacă crede în ceva, este centristă sau vag de centru-dreapta. Dar majoritatea se opresc scurt la „pragmatică”.

Totuși, spre deosebire de mulți dintre tehnocrații de care se trezește înconjurată, ea este o oportunistă fermecătoare și un comunicator priceput. Posedă o predispoziție neobișnuită, la fel ca la Forrest Gump, de a găsi ritmul motor al istoriei – și, dacă nu să stea pe val, măcar să-i supraviețuiască.

De la început, ea s-a bucurat de o ascensiune aproape verticală, ridicându-se din adâncurile Normandiei suburbane pentru a conduce marea firmă de avocatură din Chicago Baker McKenzie, unde și-a fermecat colegii și elita internațională a afacerilor deopotrivă. („Ea este poate cea mai drăguță persoană pe care am avut plăcerea să o cunosc”, a spus fostul coleg de la Baker, Marc Levey.) În perioada de vârf a globalizării, firma sa a ajutat mari companii precum Dell să pătrundă în Europa, iar până în 2005 proeminența ei crescândă a adus-o pe Lagarde într-un rol neales în politica franceză. În calitate de ministru de finanțe, Lagarde s-a luptat cu criza financiară, și-a mărturisit loialitatea lui Nicolas Sarkozy („Folosește-mă atâta timp cât îți trebuie”, i-a scris ea președintelui francez) și a fost ulterior condamnată pentru „neglijență” într-o afacere sordidă care a implicat plăți din fonduri publice către un afacerist miliardar — dar a scăpat de pedeapsă când judecătorului i s-a făcut milă de ea. („A acționat la ordin”, a declarat un fost coleg din politică pentru ziarul The Guardian. „Nu a făcut nimic rău în viața ei”).

Cu o ușurință neobișnuită, Lagarde a rămas în fruntea în continuă schimbare a consensului, o figură cvasi-ceremonială, asemănătoare Elisabetei a II-a, care a fost percepută ca un administrator eficient, dar a fost totuși deseori împiedicată de circumstanțe să exercite o putere reală. Gândiți-vă la perioada ei ca director general al Fondului Monetar Internațional, venerabila instituție în vârstă de 77 de ani care împrumută bani, adesea în condiții dure, țărilor îndatorate când nimeni altcineva nu o face. Ea s-a alăturat FMI în 2011. A fost o perioadă întunecată – apogeul crizei din zona euro. Grecia a fost protagonistul nefericit, forțată să-și distrugă aproape sinucigaș cheltuielile publice la ordinul creditorilor săi franco-germani, după un deceniu de cheltuieli în exces ale căror efecte le-a ascuns prin manipularea datelor oficiale.

Ca parte a guvernului francez, Lagarde, în conformitate cu consensul predominant, a rezistat implicării FMI. Dar când Dominique Strauss-Kahn, șeful de atunci al Fondului, a fost arestat sub acuzația de agresiune sexuală la New York, ea a atacat postul de top. A pornit într-un turneu mondial strălucitor, a aburit China și a împărțit în două votul Americii Latine, învingându-și cu ușurință rivalul, distinsul bancher central mexican Agustín Carstens. Având în vedere reputația distrusă a predecesorului ei – și în ciuda asigurărilor anterioare că europenii vor ceda controlul instituției economiilor emergente care se numărau printre creditorii lor – a fost o victorie elegantă, chiar dacă în cele din urmă previzibilă.

Cu o ușurință neobișnuită, Lagarde a rămas în fruntea în continuă schimbare a consensului, o figură cvasiceremonială, asemănătoare Elisabetei a II-a, care a fost percepută ca un administrator eficient, dar a fost totuși deseori împiedicată de circumstanțe de să exercite o putere reală.

Însă odată ajunsă în funcție, a fost rareori mai mult decât un manager de mijloc elegant, recunoscând cu ușurință că nu ea era cea care lua deciziile mari. A recunoscut că nu era nici foarte economistă – propriul ei economist-șef, Olivier Blanchard, a asemănat-o, cu căldură, cu o „studentă din primul an”. „Voi încerca să fiu un dirijor bun”, a spus Lagarde când s-a alăturat FMI. „Și, fără a fi prea poeți în privința asta, nu toți dirijorii știu să cânte la pian, la harpă, la vioară sau la violoncel.” Ea a fost în principal un mediator informat, care avea să influențeze, dar nu să dicteze, pentru a construi un consens între statele-națiune reprezentate în consiliul de administrație al FMI – ceea ce în practică, potrivit unora, însemna să obțină acceptarea pentru orice decizie pe care europenii și SUA au luat-o deja în prealabil.

Ea a montat națiuni una împotriva celeilalte, oferind mari concesii celui mai puternic nou venit, China, în timp ce le-a lăsat pe tușă pe altele, potrivit lui Paulo Nogueira Batista, membru al consiliului din partea Braziliei la acea vreme. „Directorul general și personalul Fondului ne-au abordat individual pentru a ne explica ce gândesc și a-și explica părerile, iar ei ne-au spus: «Uite, înțelegem că nu sunteți mulțumit de soluție, dar permiteți-ne să vă spunem că avem deja majoritatea necesară»”, a amintit Batista. „Și atunci, dacă ne-am mai opune, am fi în minoritate.” Ea era foarte apropiată de membrul american al consiliului, de David Lipton. „Christine nu ar fi fost atât de bună fără David, iar David avea nevoie ca ea să fie fața Fondului – cu carisma și farmecul ei”, a povestit Daniel Heller, care a reprezentat Elveția în consiliu.

Rezultatul? Împotriva sfatului Statelor Unite, a multor membri din lumea emergentă și a gânditorilor Fondului, inclusiv Blanchard, FMI s-a înclinat în fața presiunii europene și a semnat un acord care a lăsat Grecia încovoiată sub datorii pentru încă patru ani  înainte de a avea o altă șansă de renegociere. Chiar și atunci când Lagarde însăși a acceptat viziunea lui Blanchard, presiunea din partea unui bloc european condus de germani a însemnat că ea putea schimba prea puțin. Și nimeni nu a fost surprins când, în 2015, tensiunile cauzate de acel bailout  au ajuns până la punctul de explozie, declanșând ascensiunea unui guvern rebel de stânga în Grecia.

La summiturile tensionate care au urmat ale miniștrilor de finanțe din zona euro, așezată la o masă lungă într-o cameră fără ferestre, slab luminată, din Bruxelles, ea a putut să ofere ocazional un pic de amuzament benign. „A fost foarte distractiv”, a spus Jeroen Dijsselbloem, pe atunci șeful Eurogrupului, amintindu-și că în „momentele cele mai imposibile”, cu soarta Greciei și a zonei euro în balanță, „ea băga mâna în geantă, și scotea câteva bomboane M&M’s și spunea: „Hai să mâncăm niște bomboane”.

„Da, Lagarde era o persoană caldă”, a povestit și Yanis Varoufakis, ministrul de finanțe al Greciei la acea vreme. Dar pentru el, asta conta prea puțin. „Pentru că era pusă în cămașă de forță de către FMI, era neputincioasă”, a spus grecul. „Și având în vedere că era foarte dornică să nu-și pună în pericol poziția din ordinea instituțională, a fost fericită să accepte zdrobirea noastră.”

*

Cu SUA exasperate și cu zona euro părând să-și fi depășit criza existențială, Fondul s-a retras din negocierile tensionate cu privire la un al treilea pachet de bailout cu guvernul grec în ultimul moment, invocând dezacorduri majore între Atena și creditorii FMI. Lagarde – cu mâinile ei spălate cu grijă de orice avea să urmeze – a ieșit cu reputația intactă.

Așadar, ce să fie cu episodul în care este prevestitor? Lagarde a ieșit întotdeauna în față cu problemele mari și demne ale zilei într-o gamă eclectică de media – de exemplu a apărut anul trecut la televiziunea irlandeză în prime time pentru a oferi un diagnostic psihologic pentru Vladimir Putin și a discutat despre viața ei sexuală în revista Elle France în 2019. Dar acum, cuvintele ei  au o greutate istorică.

Inițial, cu tactul care o caracterizează, ea a susținut că nici măcar nu își dorește postul de la BCE, deși în câteva luni i s-a cerut să candideze, iar până în noiembrie 2019 a obținut funcția, dar în calitate de candidat de compromis când germanca Ursula von der Leyen a preluat șefia Comisiei Europene. „Așadar, Lagarde a fost adusă pentru, de exemplu, ecologizarea economiei și alte chestiuni dincolo de politica monetară”, își amintește Carsten Brzeski, economistul-șef al ING Economics și un critic ironic al lui Lagarde. „Și apoi a venit pandemia.”

Ea a montat națiuni una împotriva celeilalte, oferind mari concesii celui mai puternic nou venit, China, în timp ce le-a lăsat pe tușă pe altele, potrivit lui Paulo Nogueira Batista, membru al consiliului din partea Braziliei la acea vreme.

COVID-19 a fost mai mult decât o potrivire pentru abilitățile de comunicare lăudate ale lui Lagarde. Dar asta nu însemna că franțuzoaica nu putea face o mulțime de pagube. Dezastrul a venit chiar la începutul pandemiei, la o conferință din 12 martie 2020, când ea răspundea la întrebările presei despre răspândirea alarmantă timpurie a COVID-19 în nordul Italiei. Întrebată dacă va acționa pentru a reduce „spreadul” (decalajul) periculos de mare dintre yieldurile obligațiunilor italiene, Lagarde a oferit un răspuns acum infam care a aruncat în aer economia italiană – și o mare parte din credibilitatea ei.

Sunetul cataclismic? „Nu suntem aici pentru a închide spreadurile.” Poate că nu pare prea mult, dar în lumea ocultă a băncilor centrale e echivalent cu rostirea unei afurisenii. Cu ani înainte, Mario Draghi, predecesorul lui Lagarde, a „salvat zona euro”, anunțând că BCE va face „tot ce este nevoie” pentru a susține miliarde de euro de datorii suverane aflate în pericol. Banca centrală se bazează pe un oarecare misticism enigmatic, pe care Draghi, tehnocratul sihastru, pregătit de iezuiți, l-a avut din abundență. La simpla chemare a italianului, piețele datoriilor s-au calmat. Draghi nici măcar nu a avut nevoie să-și demonstreze harul divin, de a inunda zona euro cu bani –  celebra “big bazooka”. Cuvintele lui au fost atotputernice.

Comentariul lui Lagarde a fost „orice este nevoie” al lui Draghi dar în sens invers – o bazooka întoarsă. „Am văzut spiritul lui Draghi părăsind încăperea”, își amintește Brzeski bântuit de ce a simțit atunci. „Ani de zile am fost răsfățați de celebrul său har – omul putea calma piețele financiare doar citind cartea de telefon – și apoi Lagarde vine și îl distruge în zece minute. Harul lui Draghi a fost exorcizat din BCE, iar Lagarde a fost exorcistul.”

Piețele obligațiunilor au explodat. Înainte de a se alătura băncii, Lagarde a fost prezentată ca un arbitru al cărui rol principal ar fi să creeze un consens între guvernatorii băncilor centrale care iau decizii la BCE. Dar fiascoul „spreadurilor” a fost un memento clar că ea era responsabilă în mod unic ca voce a politicii monetare din zona euro. Și ea a dat-o în bară. Autoritatea ei s-a prăbușit. „În trecut, știam că trebuie să-l ascultăm cu mare atenție pe Draghi”, a povestit Brzeski. „Acum, piețele știu că, în mod normal, nu Lagarde este cea care ia hotărârile.” În plus, se distra prea mult, mergând pe calea celor sfinte prin schimbările climatice și justiție sociale. „Ca bancher central nu improvizezi”, a spus Brzeski. „Ești plictisitor, repeți aceleași mesaje iar și iar.” Odată, când s-a încheiat o întâlnire cu presa, și-a amintit un analist, reporterii au copleșit-o pe șefa operațiunilor de piață a BCE, pe Isabel Schnabel, lăsând-o pe Lagarde singură, luând notițe.

Foștii colegi se întreabă dacă îi este dor de FMI, unde a reușit să fie un finanțist vedetă, să propună fără să-și facă griji pentru declarațiile ei. „Vreau să spun că această slujbă este incredibilă, te conectează cu puterea globală la cel mai înalt nivel”, a spus Heller, membru al consiliului din partea Elveției. Presa franceză, ca de obicei, a speculat că ochii ei erau de fapt pe președinție, un zvon care nu a dispărut niciodată.

„Poate că se uită de sus la ceea ce înseamnă bancă centrală”, spune Brzeski, părând rănit. „Poate că i se pare plictisitor.”

Tot ce rămâne de spus este că acum, când Lagarde spune ceva, este sigur să presupunem că o spune cu intenție. „A avut o curbă de învățare foarte abruptă, dar a urcat pe curba de învățare foarte repede”, a spus Klaas Knot, guvernatorul băncii centrale olandeze. Chiar și Brzeski a observat că experiența îngrozitoare a inflației de anul trecut a forțat o anumită seriozitate obositoare asupra lui Lagarde și, recent, franțuzoaica s-a repezit la o jurnalistă de la Reuters care a pus sub semnul îndoielii părerile ei schimbătoare cu privire la politica monetară. Ea pare lipsită de viață la microfon, plictisită și nu se mai distrează – o disperare tot mai mare, crede Brzeski, ceea ce a făcut-o cel puțin mai credibilă în fața piețelor.

Așa cum și-a oferit părerile despre schimbările climatice și războiul din Ucraina, este posibil ca Lagarde, cu comentariile ei recente, să caute următoarea criză mare asupra căreia să-și asume conducerea ceremonială. Pe lângă înăsprirea politicii monetare, echipa ei de publicitate suprasolicitată acordă prioritate brandingului politicii: sunet captivant, litere mari, explicații bazate pe desene animate. „Ea vede imaginea de ansamblu”, a spus guvernatorul băncii centrale din Letonia, Mārtiņš Kazāks. „Uitați-vă doar la CV-ul ei.” „Cred că este geloasă și încă își caută momentul <<orice este nevoie>>”, a adăugat Kazāks, cumva mai puțin binevoitor.

Cu inflația lovind, așa cum a menționat însăși Lagarde într-un discurs recent, publicul este din ce în ce mai atent la operațiunile și comunicarea băncii, ceea ce face ca economia, la rândul său, să fie mai sensibilă la atingerea lui Lagarde. Aceasta, a adăugat ea, oferă „o fereastră de timp valoroasă pentru a transmite mesajele noastre cheie”.

De asemenea, este foarte probabil ca ea să creadă cu sinceritate că lucrurile se înrăutățesc și, într-un fel, deplânge prăbușirea sistemului globalizat pe care l-a modelat și care, la rândul său, a modelat-o. Și în lupta cu o lume dezechilibrată, este de ajutor ca un avocat să transmită veștile proaste. O politică monetară eficientă necesită sinteza unor volume planetare de date și, după cum spun colegii ei, Lagarde are pregătirea pentru a inspira mari galaxii de astfel de lucruri, petrecându-și o mare parte din viața ei străbătând materia densă de informații. „Citiți notele de subsol din discursul ei”, a îndemnat Podolsky, veteranul. „Tot ceea ce face ea este să citească – sau să-și pună personalul să citească – toate cercetările venite de la BCE, OCDE și FMI și să scoată de acolo elemente care susțin părerile ei.”

*

Ca o bufniță înaintea unui cutremur, a spus Podolsky, Lagarde pare că prinde viață în preajma „unei lumi mai ostile”, a războiului și a deglobalizării, a declinului chinezesc și a inflației care nu moare niciodată. O incertitudine haotică a lăsat consiliul guvernator al BCE divizat și piețele neliniștite înaintea anunțării deciziei luate în ședința de politică monetară din septembrie. Va continua BCE să majoreze ratele dobânzilor sau va lua o pauză, o recunoaștere a faptului că economia – și în particular sectorul industrial sensibil politic — s-a răcit? Decizia a fost până la urmă de a crește dobânzile, adică de a continua lupta cu molima inflației.

Există, totuși, o altă posibilitate. După cum a aflat Lagarde, previziunile unui bancher central important implică riscul de a se autoîmplini. „Dacă ar fi ministru de finanțe, nimeni nu ar fi acordat atenție”, a remarcat un analist, vorbind sub condiția anonimatului. Cu inflația lovind, așa cum a menționat însăși Lagarde într-un discurs recent, publicul este din ce în ce mai atent la operațiunile și comunicarea băncii, ceea ce face ca economia, la rândul său, să fie mai sensibilă la atingerea lui Lagarde. Aceasta, a adăugat ea, oferă „o fereastră de timp valoroasă pentru a transmite mesajele noastre cheie”.

Mesaje cheie! Politica monetară este deja o formă slabă de control al minții în masă – ar putea Lagarde să încerce să verbalizeze în existență o nouă paradigmă economică de care să-și lege augurii profesionali? Ea a fost întotdeauna dispusă să spună, ei bine, orice ar fi nevoie, pentru supraviețuirea ei, chiar și atunci când acest lucru depășește nivelul ei de competență. O reputație de șef al BCE care a vegheat asupra unei ascensiuni a monedei euro ca o provocare la dominația dolarului ar fi o pană elegantă la pălăria ei.

Și dacă Armaghedonul nu va veni niciodată? Ea va fi bine plasată pentru a-și asuma meritul pentru evitarea sfârșitului lumii. Lagarde – ca majoritatea bancherilor centrali – a fost umilită de explozia bruscă a inflației. După cum a spus Brad Setser, un fost economist la Trezoreria SUA, comentariile sale recente reflectă dorința de a sublinia riscurile ca formă de control al daunelor.

Numiți asta managementul așteptărilor apocaliptice. Dacă politica BCE nu reușește să conducă Europa în siguranță prin fragmentarea economică globală, Lagarde poate spune destul de confortabil că, ei bine, îmi pare rău, dar ea a avertizat întotdeauna că s-ar putea întâmpla acest rău. Și apoi, ca de obicei, ea va ieși din calamitate fără vină – cu siguranță, teatrul se poate prăbuși în flăcări, actorii se pot omorî unul pe celălalt și scena arsă până devine cenușă, dar ea a fost doar „dirijorul” până la urmă.