Certitudinea incertitudinii

În aproximativ aceeași zonă, nu prea optimistă, se situează răspunsurile primite de Business Magazin de la un grup de manageri pentru textul de copertă al acestui număr, cu deosebirea că pentru cei chestionați de noi anul este unul al incertitudinilor. „Incertitudine“ este termenul care a revenit în cele mai multe răspunsuri, urmat de „risc“ și de „electoral“. Există, desigur, și grupul important al optimiștilor, pentru care economia noului an va fi marcată de „creștere“ sau „inovație“.

De unde incertitudinea și ce putem face cu ea? Să refacem, pe scurt, istoria economică a ultimilor 26 de ani: în primii ani a fost perioada de creștere a companiilor, constantă, bazată pe upgrade-ul de viață al românilor – o perioadă bună, așadar, în care managerii, cu costuri minime, contabilizau creșteri constante de doi digiți; a urmat euforia dintre 2000 și 2008, urmată de perioada de criză economică. În cele din urmă, actuala perioadă, de creștere economică, dar lipsită, paradoxal, de efectele care ar trebui să apară – creșterea nivelului de trai, dezvoltarea clasei de mijloc, apariția de focare economice în zonele subdezvoltate, descentralizare și sporirea rolului comunităților locale în jocul economic și social. Incertitudinea de care vorbesc managerii pe care i-am chestionat este, dacă vreți, o formulare diplomatică prin care oamenii rezumă toate problemele lor: de exemplu desele schimări de stategii și abordări ce apar la nivel politic. Sau relațiile cauză – efect, care la noi pot căpăta valențe paradoxale: creșterea economică aparține multinaționalelor, în timp ce restul societății plătește (termenul este eufemistic) datorie extrernă, deficit de cont curent „cuminte“ și inflație scăzută. Sau reducerile de personal, care au determinat emigrație, deprofesionalizare, plafonarea în zonele aride ale economiei mondiale, dar și promovări pe bază de „carnet de partid“: săptămâna aceasta un cititor, director de companie, îmi scria că nu știm să schimbăm mentalitatea clasei politice și că orice acțiune este în zadar atâta timp cât există liste de preț pentru orice funcție dată de partid, de la ministru, senator, deputat, consilier județean sau local până la niveluri pe care nici nu ni le imaginăm.

Incertitudinea vine și din lipsa comunicării. Poate părea ciudat să spui asta în epoca internetului, a știrii instant, a Facebookului și a telefonului inteligent, dar gândiți-vă când și unde ați citit o informație sau o analiză cu adevărat relevantă, folositoare, care a schimbat ceva din modul în care lucrați sau gândiți. Greu de spus, nu?, în avalanșa de zgomote care acoperă semnalele, ca să comit un soi de parafrază. De cele mai multe ori comunicarea, fie ea în mediul politic, în cel de business sau chiar în societate, este șchioapă, plină de suspiciuni și de prudențe nătângi, aplicate acolo unde nu este cazul. Imaginea companiilor și a oamenilor dintr-o companie, reflectată în presă, este suma unor percepții ale jurnalistului; când spun jurnalist mă gândesc la jurnaliști adevărați și nu la colportori de postări în social media sau fotografi pitiți prin tufișuri. Iar subiectele potențiale nu sunt de genul cine ce mașină și-a luat sau cine cu cine merge în vacanță, ci despre negocieri, rezultate, fuziuni și achiziții, despre succese și despre cădere (cu toate că nu am întâlnit încă afaceristul român care să recunoască sau, mai mult, să accepte ideea că a greșit și să vrea să și vorbească despre asta). Pentru acest tip de jurnalism nu există comunicare în România.

Nu există purtători de cuvânt adevărați, care să aibă un răspuns competent și rapid la orice problemă (uneori un „no comment” de bun simț face mai mult decât o bălmăjeală aiuritoare) și care să fie mai mult decât o interfață plăpândă dar vămuitoare; nu există mulți oameni de PR eliberați de stereotipuri și nu există, ceea ce-i mai rău, destui șefi de companii dispuși să fie ei, cei adevărați, și nu o imagine croită pe principii PR-istice. Discreție, înțeleg; nu înțeleg însă răspunsuri de genul „nu vă spun nimic, pentru că află concurența” (dar poate e de bine, poate face concurența icter mecanic când vede cine știe ce rezultate bune); mândrie, înțeleg; nu înțeleg însă orgoliul și suficiența. Iar lipsa comunicării are efectele ei: imaginați-vă, plastic vorbind, un grup de inși care orbecăie în întuneric, dar se feresc să-i avertizeze pe ceilalți despre obstacolele de care s-au lovit.

Acesta este finalul incert al unui text despre certitudinea incertitudinii.

Ilustrez cu „Incertitudinea poetului“ de Giorgio de Chirico.