Cele mai mari boli care au decimat planeta. Prima a omorât aproape jumătate din populația lumii, în timp ce a doua a făcut până la 50 de milioane de victime

Moartea Neagră din secolul al XIV-lea și Gripa Spaniolă din 1918 au fost cele mai mari pandemii cu care s-a confruntat omenirea. 

Prima a exterminat o treime până la jumătate din populația planetei, în timp ce a doua a făcut  până la 50 de milioane de victime, cel mai probabil mai multe decât Primul Război Mondial. Cele două tragedii au în comun, pe lângă anvergura uriașă, și faptul că ambele au apărut într-un moment sensibil pentru economia planetei.

Situația coronavirusului scăpat se sub control din China a adus în spațiul public mai multe discuții, multe în contradictoriu, atât pe tema unei posibile pandemii, cât și pe tema implicațiilor economice ale unei pandemii moderne. În acest moment nu există studii comprehensive care să arate aceste consecințe, însă istoricii au analizat, în măsura în care le-au permis informațiile, implicațiile de natură economică ale pandemiilor cu care s-a confruntat omenirea.

Între 1347 și 1352, Moartea Neagră a ucis mai mult de 20 de milioane de oameni în Europa, după unele estimări, iar după alte estimări, circa 50  de milioane de oameni, reprezentând 60% din populația Europei de circa 80 de milioane de locuitori la vremea aceea. O treime până la jumătate din întreaga populație a planetei secolului al XIV-lea a pierit în urma pandemiei, iar populația marilor orașe – Paris, Hamburg, Londra – s-a înjumătățit.

Molima a izbucnit în Asia și s-a răspândit în Europa pe nave comerciale. La vremea respectivă, nimeni nu știa ce a provocat ciuma. Mulți ani mai târziu, s-a descoperit că sursa au fost bacteriile de la șobolani negri și de la purici. Șobolanii infectați și puricii infectați au fost transportați la bordul navelor comerciale către Veneția, Messina și alte porturi europene. Din aceste orașe, ciuma s-a răspândit cu rapiditate în toată Europa.
„Atât de letală a fost boala, încât au fost cunoscute cazuri de persoane care mergeau să se culce bine și mureau înainte să se trezească din somn. Atât de rapid s-a răspândit aceasta de la o persoană la alta, încât un medic francez avea impresia că o persoană bolnavă ar putea infecta întreaga lume”, scrie Barbara Tuchman în volumul „A Distant Mirror – The Calamitous 14th Century”. Ciuma a avut un efect important asupra relației dintre domnii care dețineau o mare parte din pământul din Europa și țăranii care lucrau pământul. Pe măsură ce oamenii au murit, a devenit din ce în ce mai greu să fie găsiți muncitori care să dea cu plugul, să recolteze sau să producă bunuri și să presteze diverse servicii. Astfel, țăranii au început să pretindă plăți mai mari pentru munca pe care o prestau, în vreme ce suveranii încercau să împiedice salariile să crească.

O lege din Anglia anului 1349 a încercat să forțeze lucrătorii să accepte aceleași venituri pe care le-au primit în 1346. O lege similară, Statutul muncitorilor, a fost emisă în 1351. Aceasta spunea că fiecare șomer sănătos sub 60 de ani trebuie să muncească pentru oricine voia să-l angajeze. Lucrătorii care au încălcat Statutul muncitorilor erau amendați și umiliți în public. În 1360, pedepsele au devenit mai grave – muncitorii care cereau salarii mai mari erau în pericol să fie trimiși în închisoare și, dacă evadau, erau  marcați pe frunte cu litera „F” de la „Fugitiv”. Deși populația aptă de muncă a scăzut dramatic din cauza ciumei, suprafețele de pământ și uneltele nu s-au schimbat. De asemenea, unele animale de fermă au murit atunci când stăpânii sau îngrijitorii lor au murit. Deoarece lucrătorii rămași aveau mai multe instrumente și mai mult pământ pentru a fi lucrat, au devenit mai productivi.

„Când lucrătorii sunt mai productivi, angajatorii sunt dispuși să plătească venituri mai mari. Statutul muncitorilor și legile similare din alte țări nu erau foarte eficace și unii lorzi găseau anumite portițe pentru a plăti mai mult lucrătorii – le ofereau un fel de bonusuri care constau în alte bunuri sau beneficii. Alți proprietari de pământ au început să plătească ilegal salarii mai mari. Forța de muncă devenise foarte scumpă și astfel salariile au crescut”, notează istoricul Stephen Broadberry în cartea „British Economic Growth, 1270-1870”.

Înainte de Moartea Neagră, numărul mare al populației a împiedicat salariile să crească. Majoritatea țăranilor nu au avut în vedere părăsirea satelor lor pentru a lucra în altă parte. După pandemie, muncitorii au cerut salarii mai mari și condiții de muncă mai bune. Mulți domni au fost de acord cu aceste cerințe, iar cei care nu au au fost de acord au aflat repede că alți lorzi sunt de acord. Boierimea a început să-și dea seama că are mai puțin control asupra țăranilor și a început să schimbe ceea ce producea.

Deoarece agricultura necesita mai mulți muncitori pentru producție, mulți stăpâni de pământuri s-au orientat către producția de carne de oaie și lână din creșterea oilor, activitate care necesita mai puțină forță de muncă, în vreme ce cererea pentru produsele acestea era foarte mare, notează istoricul David Routt, în volumul „The Economic Impact of the Black Death”. Pe măsură ce veniturile țăranilor au crescut, oamenii au putut să cumpere mai multe legume, fructe și haine și producția acestor bunuri a crescut. În cele din urmă, țăranii au devenit liberi să se îndepărteze de moșiile deținute de domni, în vreme ce unii erau chiar capabili să-și cumpere propriul teren.

Economia europeană era pe un val de creștere atunci când Ciuma Neagră a izbucnit. A sosit aproape de sfârșitul unei perioade a Evului Mediu în care viața urbană a reînviat (circa 1000-1300), comerțul de lungă distanță a fost resuscitat, afacerile și producția înfloreau, agricultura de tip feudal a ajuns la maturitate, iar populația a crescut. Moartea Neagră a intervenit simultan cu o stagnare economică și, într-o oarecare măsură, după stingerea epidemiei a fost oferit un impuls economiei europene. În zona de comerț și fabricație, know-how-ul dobândit în perioada premergătoare molimei a dat naștere unei concurențe mai mari, care a răsplătit practicile de afaceri mai bune și preocupările semnificative și mai eficiente. Sensibilitatea mai mare la piață și reducerea costurilor au răsplătit în cele din urmă consumatorul european cu o gamă mai largă de bunuri la prețuri mai bune. Privită dintr-o altă perspectivă, Moartea Neagră a fost o tragedie, dar, în cele din urmă, a diminuat impedimentele economice și a deschis noi oportunități, mai notează Routt.

A doua mare pandemie cu care s-a confruntat planeta a fost așa-numita Gripă Spaniolă care a izbucnit în 1918. Momentul a fost unul cum nu se poate mai inoportun – marile economii globale se confruntau cu impactul puternic social, psihologic și economic al Primului Război Mondial. Epidemia de gripă din 1918-1919 a ucis cel puțin 40 de milioane de oameni în întreaga lume și 675.000 de persoane în Statele Unite, depășind cu mult numărul de morți din SUA în cele două războaie mondiale, Coreea și Vietnam la un loc.

Pe lângă virulența sa extraordinară, epidemia din 1918-1919 a fost unică și prin faptul că un număr disproporționat de victime au fost bărbați și femei cu vârste cuprinse între 15 și 44 de ani, ceea ce a dus la rate de deces extrem de mari în zona persoanelor apte de muncă.
„Am analizat impactul acestui șoc asupra creșterii economice ulterioare folosind date despre statele americane pentru perioada 1919-1930. Analizând numeroși factori, inclusiv veniturile inițiale, densitatea, urbanizarea, capitalul uman, climatul, compoziția sectorială a producției, geografia și moștenirea sclaviei, rezultatele indică un efect pozitiv al epidemiei de gripă asupra creșterii veniturilor pe cap de locuitor în SUA în timpul anilor 1920”, scrie Elizabeth Brainerd, în volumul intitulat „The Economic Effects of the 1918 Influenza Epidemic”. Statistica vine și confirmă cercetarea studiului: SUA au înregistrat între 1920 și 1928, până la Marea Criză, o creștere economică de 42%. Construcțiile noi aproape s-au dublat, iar piața bursieră a crescut cu 20% pe an. Toată lumea, de la magnații industriali până la minerii de cărbune, și-a investit economiile în acțiuni la bursă. PIB-ul arată o creștere constantă anuală, în 1923 înregistrând o creștere reală de aproape 13%.
Thomas Garret, economist la Federal Reserve Bank, banca centrală a SUA, realizează o analiză în 2007 asupra posibilelor implicații ale unei pandemii moderne în economia globală, plecând de la experiențele Gripei Spaniole din 1918. „Costurile financiare potențiale și impactul numărului de decese cauzate de o pandemie de gripă modernă sugerează un cost inițial de câteva sute de miliarde de dolari și sute de mii până la câteva milioane de decese. Informațiile despre pandemia de gripă din 1918 sunt acum utilizate pentru a formula o listă cu efectele economice posibile ale unei zile moderne de pandemie de gripă și modalități posibile de atenuare a gravității oricărei pandemii viitoare”, notează Garret. Având în vedere corelația dintre densitatea populației și mortalitatea cauzată de gripă, orașele vor avea rate de mortalitate mai mari decât zonele rurale. Cu toate acestea, continuă economistul, comparat cu 1918, zonele urbane și rurale sunt mai conectate astăzi. De asemenea, populația urbană are un acces mai larg la servicii medicale de calitate prin comparație cu populația rurală. Carantinele instaurate ar putea cauza pierderi pentru business pe termen scurt. Unele întreprinderi ar putea suferi pierderi de venituri care să depășească 50%, estimează economistul. „Alte afaceri, cum ar fi cele care oferă servicii și produse de sănătate, pot experimenta o creștere a afacerilor (cu excepția cazului în care s-ar instaura o carantină completă). De asemenea, ar putea exista o creștere temporară a salariilor pentru angajații rămași în unele industrii. Autorul concluzionează că nu au fost realizate până acum studii aprofundate în ceea ce privește efectele economice ale unei pandemii moderne, însă, având în vedere că lumea este mai conectată ca niciodată, cu siguranță aceasta s-ar răspândi mai repede”, mai notează Garret în raport.