Cei 3P ai unui rol bine jucat pe termen lung: Pasiune. Personaj. Persona.

de Georgiana Gheorghe – colaborator – femeie de afaceri, pasionată de teatru

Întotdeauna am avut emoții când mi-am ales să merg să văd spectacole de genul one man/woman show. Spectacolele de genul ăsta sunt de obicei, foarte intense, intime, complexe, ca o bijuterie manufacturată de un alchimist, care în prealabil și-a obținut și metalul prețios. Pentru că, acolo, pe scenă, artistul pune tot ce are el mai bun, se sprijină doar pe el, nu primește replica de la niciun coleg, nu are nicio altă pereche de ochi care să-l inspire, niciun alt corp care să-i echilibreze energia. El rămâne „în sufletul gol” și se arată spectatorului în toată splendoarea nudității lui spirituale și sufletești. Îi admir în mod deosebit pe actorii care pot duce o oră și jumătate de spectacol singuri, ca lupii singuraticii pe pustii, care sunt în egală măsură maiestuoși dar sălbatici, neliniștiți și înfometați.

Cel mai recent spectacol cu un singur artist pe care l-am văzut a fost „Vivien Leigh – Ultima conferință de presă”, la Teatrul Național București, care o are sub reflector pe Lamia Beligan, interpretând-o pe complicata actriță britanică, cunoscută în mod special pentru rolul Scarlett O’Hara, din “Pe aripile vântului”. Am avut oportunitatea să văd pe scenă un recital de emoții, o orchestră întreagă ce concertează într-un trup intens și are rezonanță în care fiecare nerv, în fiecare fibră a Lamiei. Și ce “acustică” fantastică are Lamia în acest rol! Te poartă de la intrarea pe scenă și până la ultimul acord prin toate stările confuze ale vieții actriței Vivien Leigh, care s-a stins prea repede, la doar 53 de ani, ca o lumânare aprinsă la ambele capete. Lamia Beligan  te poartă ca un fidel passpartout într-o călătorie năucitoare, prin cotloanele întunecate ale personalității bipolare a lui Vivien, pentru ca apoi, la finalul frazei, să ți-o demonstreze în paroxismul ei artistic, de mare calibru. Poți înțelege din jocul Lamiei frământările, ambițiile, luptele intestine ale femeii Vivien Leigh, iremediabil și pasional îndrăgostită de două lumini: Teatrul și Laurence Olivier. Din păcate, niciuna dintre ele nu a reușit să o salveze. Dragostea ei a degenerat spre manie, în finalul vieții, și ambele iubiri s-au întors împotriva ei. Și dacă divorțul unui bărbat de o femeie este ceva destul de uzual, a te contopi până la confuzie cu unul dintre rolurile dintr-o dramă și a nu reuși să mai ieși din pielea personajului nu este chiar un lucru care să nu te pună pe gânduri. Vivien Leigh nu a reușit să se mai „decupleze” de personajul Blanche DuBois din piesa lui Tennessee Williams „Un tramvai numit dorință”. Ea se identifică cu personajul, cu dramele personajului, lucru ce i-a sleit sinele până la epuizare. Acesta din urmă mi se pare el însuși un subiect foarte bun de discuție. Am discutat cu Lamia Beligan despre tehnicile prin care actorii lasă personajele lor dragi în cabină și redevin oamenii care sunt de fapt. Mi se pare foarte important pentru noi toți să reușim să lăsăm la birou, în vestiare, în culise, măștile societale și să lăsăm adevăratul sine să se scuture de încordarea rolului și să se relaxeze în afara acestuia, cu picioarele pe tavan. Am o povestioară senzațională în minte, spusă de o bună prietenă, bancher. Vizitată de un celebru avocat din lumea afacerilor, pentru o problemă legată de contul său, acesta a avut o intervenție absolut memorabilă. „Doamnă, în acest moment, dumneavoastră nu mai sunteți director la bancă, iar eu nu mai sunt avocatul X. Eu sunt un bărbat, iar dumneavoastră o femeie și doresc să vă spun că sunteți o femeie a naibii de frumoasă și inteligentă și de mult nu am mai avut o conversație atât de bogată cu cineva. Vă mulțumesc! Și acum ne putem întoarce în rolurile noastre.”

De câte ori ai jucat spectacolul „Vivien Leigh –  Ultima conferință de presă”?

Lamia Beligan: Joc acest spectacol din ianuarie 2016, deci cu aproape doi ani înainte de premiera de la TNB. A fost primul meu proiect independent și când a fost preluat de TNB, spectacolul avea deja o biografie. Fusesem cu el la mai multe festivaluri importante din țară, apoi l-am jucat la Paris, în Sala Bizantină a Palatului Béhague, la invitația Excelenței Sale  Ambasadorul Luca Niculescu, și apoi la Londra, în cadrul Spațiului Teatral din Belgrave Square, la invitația directorului ICR Londra din acea perioadă, domnul Dorian Branea.  Pe 17 octombrie 2017 am avut primul spectacol cu „Vivien…” la TNB și de atunci l-am tot jucat. Să fiu sinceră, nu am numărat câte reprezentații am avut până acum, dar sper să-l joc încă mulți ani de-acum înainte.

Cât ți-a luat pregătirea rolului?

Ideea spectacolului s-a născut cu mult înainte să încep lucrul propriu-zis, adică repetițiile. În anul 2010 căutam o piesă care să mă seducă, cu care să rezonez, un text care să mă provoace, să-mi depășesc limitele și să arăt acele fațete mai puțin cunoscute ale personalității mele artistice. O coincidență fericită a făcut ca exact în acea perioadă să se joace această piesă la Londra, având-o protagonistă pe actrița Marcy Lafferty, care este și autoarea piesei. Tatăl meu a reușit să facă rost de text, mi l-a dat și a spus: „Trebuie neapărat să joci acest rol, e un rol pentru tine”.  Pasul următor a fost să traduc textul și apoi să găsesc regizorul care să aibă curajul să pornească cu mine în această aventură. Am muncit o vară întreagă la ridicarea spectacolului, în mansarda regizoarei Liana Ceterchi. A fost o muncă imensă de documentare pentru a o descoperi pe această femeie și actriță extraordinară care a fost Vivien. I-am citit biografiile, am vizionat  filmografia ei integrală, am lucrat pe text – esențializând – și apoi a urmat munca cu mine, care a fost cea mai mare provocare. În momentul în care ești singur pe scenă, nu poți conta decât pe tine însuți, cu propriile resurse spirituale și fizice, mobilizate într-un efort amplu de reconstrucție a personajului care, pentru a trăi, pentru a căpăta consistență și pentru a convinge publicul, trebuie să se reinventeze la fiecare replică și cu fiecare gest, dăruindu-se complet, fără să precupețească niciun efort. A fost o provocare să duc un spectacol de una singură, neavând la îndemână decât resorturile propriei ființe pe care, oricât de paradoxal ar părea, le recapeți pe măsură ce înveți să le dăruiești publicului.  Cred că într-un asemenea gen de spectacol un actor își dă cu adevărat măsura. Firește, în adolescență văzusem  celebrul film „Pe aripile vântului” și eram fascinată de frumusețea ei fizică dar, mai ales, de intensitatea și modernitatea jocului ei.  Erau însă foarte multe lucruri din biografia ei pe care nu le cunoșteam. Să evoci o personalitate de o asemenea anvergură nu e ușor. O personalitate puternică, cu un destin pe măsură. O legendă modernă care nu a fost niciodată eclipsată de ravagiile bolii care i-a pricinuit atâta rușine. Tulburarea bipolară cu care a trebuit să lupte toată viața și pe de altă parte tuberculoza nu au afectat strălucirea, talentul și umorul ei extraordinar, care îi făcea pe toți să o ierte pentru momentele în care era atât de greu de suportat. Magnetică, inteligentă, cultivată, cu o determinare și o ambiție ieșite din comun, Vivien a pendulat continuu între pasiunea ei pentru teatru și pasiunea ei pentru Laurence Olivier. Viața lui Vivien Leigh a fost o mare poveste de dragoste. O fascinantă, tumultuoasă și tragică poveste de dragoste. Merita să vorbesc lumii despre ea. Merita pariul cu mine însămi. Merita să-mi adun tot curajul de care sunt în stare și să pornesc în această aventură artistică. Trebuie să spun că munca la acest proiect independent (până la un moment dat) care, într-o primă fază, a presupus chiar și producția spectacolului, adică cumpărarea elementelor de decor și a costumelor, a fost cea mai importantă experiență profesională pe care am trăit-o până în acel moment.

Te leagă ceva în mod deosebit de Vivien Leigh?

Mă leagă multe lucruri de Vivien Leigh. O înțeleg și o iubesc. Dar dacă ar fi să menționez ceva care mă leagă în mod special de ea este faptul că avea credința că ea nu este un star de cinema, ci o actriță. Diferența este enormă. Considera că a fi un star de cinema reprezintă o viață falsă, trăită doar pentru false valori și pentru publicitate. Era o actriță extrem de muncitoare și de disciplinată, preocupată obsesiv să-și diversifice, să-și rafineze și să-și perfecționeze mijloacele artistice. Într-un interviu din 1935, pentru Theatre Illustrated Quarterly, spunea: „Filmele nu mă vor confisca niciodată în detrimentul scenei. Întâlnirile directe și personale cu publicul înseamnă pentru mine mult mai mult decât toate întâlnirile mijlocite de peliculă, oricât ar cântări ele în bani sau în notorietate”. Asta spune mult despre felul în care gândea artista Vivien Leigh. Este cunoscut faptul că Vivien Leigh nu a reușit să se mai decupleze sută la sută de personajul Blanche din „Un  tramvai numit dorință” de Tennessee Williams.

Vorbește-mi puțin despre tehnica aceasta prin care actorii trebuie să lase personajul în culise pentru a redeveni ei înșiși.

În ceea ce o privește pe Vivien în relația cu personajul Blanche, situația este puțin diferită.  Vivien și-a dorit  să joace acest personaj care îi semăna foarte tare. Dacă fragilitatea și disperarea lui Blanche i se păreau poetice, nebunia personajului rezona în ea ca o premoniție.  Când autorul piesei a văzut-o jucând Blanche în montarea lui Olivier a spus: „Blanche, în interpretarea lui Vivien, a fost unul dintre cele mai sfâșietoare lucruri pe care le-am văzut vreodată în teatru. Încercând să-mi sfâșie inima, a sfârșit prin a-și sfâșia propria inimă.” Actorul John Gielgud a implorat-o pe Vivien să înceteze să joace acest rol, dându-și seama că nebunia lui Blanche nu făcea decât să potențeze nebunia lui Vivien. Așadar, acest caz este cu totul excepțional. Acum, revenind la a doua parte a întrebării tale, trebuie să spun că teatrul – tehnic vorbind – este o convenție. Este o convenție, o înțelegere între mine și spectator că eu, actorul, sunt personajul cutare. În mod evident, spectatorul știe asta tot atât cât o știu și eu. Dar capacitatea noastră de fantazare, în brațele căreia ne lăsăm atât cât ține spectacolul, face să se întâmple acea unică magie de-o seară, în care actorul și personajul se contopesc. Dar nu trebuie să uităm că personajul este o construcție rațională care pleacă de la un text scris cândva de un dramaturg, filtrat de regizor și întruchipat prin mijloacele proprii de actor. Și aici există mai multe posibilități care țin de fiecare actor în parte: poate să-ți placă un personaj, poate să-ți repugne sau să-ți fie indiferent. Deci, implicarea ta este dozată dintru început de propriul subiectivism. Dar nici atunci când ești atras de rol în mod precumpănitor nu se pune nicio clipă semnul egal între tine și personaj. Poți să îi semeni, se poate să ai un istoric similar. De altfel, situațiile biografiei personale te pot ajuta să îți construiești personajul. Dar asta nu înseamnă că ești personajul. Personajul te poate bântui în perioada de căutare a resorturilor artistice pentru întruchiparea lui, există un fel de comuniune cu el, dar nu ți se substituie niciodată, iar după o vreme, relația ta cu el se normalizează. După fiecare spectacol, personajul se retrage singur până la o nouă întâlnire a ta cu el și a lui cu publicul.

Neliniștile pe care ți le dă actoria nu sunt aceleași cu cele pe care ți le oferă orice altă meserie. Ești supus altor presiuni care țin de creație și care nu sunt niciodată aceleași. Nu este o meserie de rutină, iar când intervine rutina în teatru – dispare și arta.

În rest, viața mea în afara scenei este cât se poate de importantă pentru mine. Casa, familia, omenii pe care îi iubesc, relaxarea în natură, lecturile și nu în ultimul rând relația cu Dumnezeu sunt repere esențiale pentru mine, fără de care nu aș avea resorturile interioare pentru a fi creativă în profesia mea.

Ce alte proiecte ai în lucru, unde te mai pot vedea spectatorii?

În prezent, mai joc în spectacolele „Bolta cerească” de Lucy Kirkwood, în regia lui Gelu Colceag, în „Două pe față, două pe dos” de Theresa Rebeck, în regia lui Ion Caramitru la TNB, și în „Spiritul de familie” de Eric Assous, în regia lui Radu Beligan, spectacol care se joacă deja de 11 ani la Teatrul de Comedie.

În încheiere, mi-aș dori din suflet ca toți cei care încă nu au văzut spectacolul „Vivien Leigh” să vină la Teatrul Național, pentru o oră și jumătate de magie. Le promit un spectacol dinamic, surprinzător, emoționant, un omagiu adus iubirii, teatrului și nemuritoarei Scarlett O’Hara.    

VIVIEN LEIGH de Marcy Lafferty

Traducerea: Lamia Beligan

Regia și scenografia: Liana Ceterchi

Următorul spectacol va avea loc sâmbătă, 4 martie 2023, ora 20.00

Bilete online: https://www.bilet.ro/eveniment/vivien-leigh-ultima-conferina-de-presa-10698

Erată: În ediția printată a Business MAGAZIN, numărul 877, a intervenit o eroare de paginare, iar ca urmare a acesteia, un paragraf din textul „Cei trei P ai unui rol bine jucat. Pasiune. Personaj. Persona”, de la pagina 58 aparținea unei recenzii apărute anterior în revistă, pentru spectacolul „O casă de păpuși”, în regia lui Alexandru Mihail.